ARTHUR H – Libertatea dată de cuvinte
Ca invitat al Institutului Francez, neconvenţionalul artist şi performer Arthur H a fost de curând la Bucureşti protagonistul a două evenimente extraordinare la Muzeul Naţional al Literaturii Române şi, respectiv, la TNB, un performance literar şi un concert experimental.
Fiu al marelui muzician de rock Jacques Higelin, Arthur H a debutat în 1990 şi a ajuns cu „Amour chien fou” din 2018 la al 20-lea său disc. Mare parte dintre LP-uri sunt înregistrate live întrucât talentul lui de interpret şi creator ‚transfrontalier’ (scriitor, poet şi fotograf) face din cântările sale experienţe cu adevărat unice şi memorabile.
Servindu-se de poezie ca fir călăuzitor, Arthur H pendulează cu graţia şi eleganţa unui acrobat între efervescenţa Pop-ului şi energia Rock-ului fără a se abţine de la a jongla en passant cu sonorităţile Funk, Jazz, Blues sau chiar Electro.
Înaintea muzicii, Arthur H a pus însă întotdeauna cuvântul iar versurile sale îl fac unul dintre cei mai originali şi inclasificabili artişti europeni contemporani.
Despre “Amour chien fou”, noul tău album ce poartă amprenta experiențelor personale din Mexic, Tokio sau Londra şi până în California, Montreal ori Bali. Cum s-a născut acest concept muzical?
S-a născut datorită iubirii, datorită experienţei relaţiei de dragoste pe care o am cu o femeie, alături de care l-am conceput şi de care vorbesc mult în el [artista multimedia şi compozitoarea Léonore Mercier – n.r.].
Este în fond o explorare a diverselor faţete ale iubirii prin care am dorit să port ascultătorul printr-o serie de peisaje imaginare care să îi ofere mijloacele de a se abandona sunetului şi ritmului.
Sunt două discuri. Primul este planant, scris în limbajul de alint al iubirii, un voiaj dulce şi senzual, iar celălalt este conceput pentru a sărbători, pentru a dansa, este mai exploziv. Sunt două energii pe care le iubesc foarte mult pentru că fiecare dintre cele două înglobează câte o energie specifică.
“Amour” este cel intim pe când “Chien fou” e construit în principal din piese de ambient, iar din cele două energii diferite îţi poţi alege discul de care te ataşezi în funcţie de dispoziţia ta de moment. Cred că “Amour Chien fou” dă o imagine destul de bună a dragostei, deopotrivă a celei fericite cât şi a celei nefericite. ‘Câinele nebun’ nu este doar ‘nebun’ de entuziasm, de bucurie şi de mulţumire, cel care se bucură alergând şi gudurându-se agitat, ci poate fi şi ‘câinele’ ajuns ‘nebun’ pentru că a fost bătut şi a rămas traumatizat.
Eu cred că cele două imagini ale dragostei sunt suficient de potrivite atâta vreme cât câinele nu este raţional, nu este cerebral, ci acţionează doar sub impulsul emoţiilor. Dacă este bucuros îşi exprimă în întregime bucuria şi dacă e trist îşi exprimă pe de-a întregul agresivitatea, şi de asta iubesc această latură a comportamentului câinelui… vorbind de câine ca animal.
Îţi place cuvântul, adori să te joci cu cuvintele. De unde vine această pasiune… care nu este una des întâlnită?
Pur şi simplu pentru că, în mintea mea, cuvintele sunt deja sunete, în primul rând cuvintele sunt cele care crează muzică, şi ca atare eu iubesc muzica cuvintelor. Iubesc imaginile care se nasc din aceasta.
În ce mă priveşte, cuvintele ca generatoare de imagini stau la baza naşterii unui univers imaginar, al unui peisaj imaginar care se conturează prin intermediul cuvintelor. Cuvintele sunt ustensilele noastre primare creative şi prin ele ne inventăm şi ne reinventăm în mod perpetuu, şi ne creăm în permanenţă, precum nişte copii eterni, noi terenuri de joacă pe care putem experimenta lucruri noi.
Dar poezia şi muzica sunt, totuşi, două forme de expresie diferite. Ce are fiecare dintre ele în plus faţă de cealaltă? Mai ales că tu eşti deopotrivă poet şi muzician.
Da, da… Să zicem că muzica este ceva mai formală şi are un cadru precis, foarte matematic şi riguros, şi eşti nevoit să găseşti calea de a introduce cuvintele în muzică de o manieră precisă pentru ca fraza să fie muzicală, ritmic şi sonor. Când creezi însă o poezie, acest cadru nu există şi practic poţi scrie absolut orice îţi trece prin cap, ai o libertate cvasi-infinită.
Dacă vrei, poţi repeta două cuvinte pe patru pagini. De ce nu? Îţi poţi imagina forma pe care ţi-o doreşti pentru că nu există absolut nicio constrângere, pe când la muzică ai o mulţime de asemenea constrângeri. Iar eu, chiar dacă mă simţeam liber în cântecele mele şi câteodată făceam chiar şi bucăţi foarte lungi în care-mi luam destule libertăţi în crearea formei, eram conştient că rămân totuşi prizonierul formei muzicale.
Deci asta e, inexistenţa constrângerii şi prezenţa constrângerii.
Din acest motiv presupun că nu ai fost atras şi de crearea de imagini în sensul propriu, căci contactele tale cu filmul au fost accidentale.
Într-adevăr. Filmul este un vehicul media extraordinar însă, în aceeaşi măsură, te privează de libertatea creativă. Ai nevoie de bani, de o întreagă echipă, devii sclavul unui enorm de mare număr de parametri.
Mi-am terminat una dintre cărţi locuind într-o rulotă pierdută în mijlocul naturii, fără să am vreun stăpân, fără să am nevoie de un producător, fără să am nevoie de actori. Am avut nevoie doar de imaginaţia mea, aşa cum pentru muzică îmi este suficient un pian. Mângâi doar clapele pianului şi ajung la muzică, pe când a face un film presupune mai întâi să ajungi… la bani, aici e diferenţa, dacă o priveşti din punct de vedere economic.
Atât poezia – cuvintele, cât şi muzica – sunetele, aparţin limbajului prin care oamenii comunică între ei. Într-un secol hipertehnologizat animat de reţelele sociale, ce rol mai poate avea poezia în viaţa noastră?
Deja poezia există în ordinea naturală a lucrurilor şi fiinţelor. Când viaţa nu este încapsulată, nu este încadrată, nu este normată, viaţa este una poetică în mod natural. Asta e esenţa vieţii libere, de fapt.
Există după aceea poezia inventată de oameni ca o tentativă de a găsi libertatea prin limbă. Limba poate oprima, încadra, închide, şi asta şi reuşeşte să facă de obicei. Ea transformă lumea într-una banală, într-una urâtă, într-una funcţională, iar poezia este o încercare de a regăsi măcar într-o mică măsură plăcerea jocului, plăcerea copilăriei şi a naivităţii.
Şi, de asemenea, face posibilă redescoperirea prospeţimii şi noutăţii aduse de limbaj. În loc să fie funcţional, prin schimbarea axei privirii, descoperim un nou sens şi începem să ne jucăm, pentru că noi suntem niste animale cărora le place să se joace şi să descopere.
Trăim într-o societate extrem de bine programată condusă de nişte oameni care vor de la noi din ce în ce mai multe programându-ne şi normându-ne vieţile. Şi dându-ne nouă din ce în ce mai mult… iluzia libertăţii.
Oamenii sunt din ce în ce mai puţin liberi pe măsură ce încep să îi creadă tot mai mult. Pentru aceştia, poezia poate reprezenta o bulă minusculă – una foarte mică, din nefericire – de libertate, prin intermediul căreia să ne refacem rezervele, să fie precum o fereastră pe care o deschizi, respiri şi apoi o închizi la loc, întrucât e limpede că te afli într-un loc în care aerul începe să îţi lipsească.
Ce te-a apropiat de poezia lui Gherasim Luca, membru al grupului suprarealist constituit împreună cu Gellu Naum, pe care ai venit să îl omagiezi prin performance-ul tău la Muzeul Literaturii Române?
Întotdeauna, Gherasim Luca s-a considerat a fi un apatrid. Nu se considera nici român dar nici francez. El voia să fie absolut liber şi a ales ca patrie… limba franceză. Punct.
De la bun început el fost extrem de liber cu limba franceză pentru că, deşi nu era limba sa maternă – vorbea idiş, româna, germana şi franceza, deci a avut posibilitatea să-şi construiască o viziune foarte, foarte modernă asupra limbii -, aceasta l-a deturnat completamente şi i-a dat voie să înfigă un baton de dinamită în zid pentru ca acesta să explodeze.
El rămâne modern şi în ziua de azi tocmai acestei uriaşe libertăţi.
La începutul anului, ai susţinut un ‚concert literar’ la Maison de la Poésie din Paris, construit în jurul celor pe care îi consideri fraţi în ale lor „furii umoristice şi metafizici deghizate”, Gherasim Luca şi Christophe Tarkos, poetul marseiez „apărător al limbii franceze împotriva propriei degenerări”. Crezi că riscul degenerării există?
Noi nu mai trăim cu acest risc pentru că… lucrurile s-au întâmplat deja. Ceea ce George Orwell numea Novlangue [‘Novlangue’, echivalentul în franceză a ‘Newspeak’, limba statului totalitarist Oceania din distopia “1984” al lui Orwell – n.r.] se practică acum în mod curent, este limbajul de bază în întreaga lume prin intermediul unei engleze de proastă factură.
Limba şi-a pierdut deja mult din personalitate, inclusiv datorita reţelelor sociale. Eu cred că bătălia e deja pierdută deci acum nu mai decât o chestiune de rezistenţă. Nu se mai pune problema câştigării războiului ci de a continua să rezişti. Asta e.
N.R.: Expoziţia “Gherasim Luca – Erou limită”, deschisă de PMB în colaborare cu Centre Pompidou şi Biblioteca Academiei Române, poate fi vizitată la Muzeul Naţional al Literaturii Române (Calea Griviţei 64-66) panâ în data de 14 iulie 2019.
IOAN BIG | Dialoguri fără note | Interviuri
