Irina-Margareta Nistor: Secretele covorului roşu
Cu certitudine, pe această planetă trăiesc în acest moment câteva milioane de români care nu vor contrazice afirmaţia că Irina-Margareta Nistor este un subiect de patrimoniu naţional din punct de vedere a culturii noastre Pop(ulare).
Ani în şir, prin intermediul a mii de filme, Irina Nistor ne-a făcut oferte… pe care nu le-am putut refuza. “Are you talking to me?”. Da, nouă ne-a vorbit într-un mod inconfundabil şi, prin ea, Brando şi De Niro, Streep şi Hepburn, Nicholson şi Stallone. Ce aţi recunoaşte mai repede, vocea Irinei Nistor pe un VHS din anii ’80-‘90 sau tema lui John Williams din „Indiana Jones”?
Dincolo de amintirile legate de traducerile ei dintr-o altă epocă a consumului de filme, trebuie subliniată însă uluitoarea polivalenţă profesională a unei individualităţi pasionate care şi-a dedicat viaţa filmului, indiferent că a făcut-o din postura de jurat sau de organizator de festivaluri, de istoric sau de realizator de film, de autor de carte de specialitate sau de militant pentru restituiri îndreptăţite în favoarea cinematografiei naţionale.
Irina, o prezenţă obişnuită la evenimentele cinematografice de anvergură în calitatea sa de critic de film, are acum bagajele gata făcute fiindcă pe 14 mai începe a 72-a ediţie a prestigiosului Festival de la Cannes, unde anul acesta va păşi printre alţii pe covorul roşu şi Corneliu Porumboiu (filmul său “La Gomeria” este selectat în competiţia pentru Palme d’Or), covor roşu pe care – în istoria recentă a festivalului – au fost invitaţi, şi nu o dată, cineaşti români precum Cătălin Mitulescu, Cristi Puiu, Cristian Nemescu sau Cristian Mungiu.
Dat fiind însă faptul că un festival înseamnă mult mai mult (şi deseori altceva) decât defileul epatant pe covorul roşu al vedetelor şi personalităţilor din industria cinematografică, am apelat la Irina-Margareta Nistor pentru o tentativă de abordare deconstructivistă al acestui gen de evenimente şi importanţa sa pentru publicul cinefil.
Irina, ce înseamnă de fapt… ‘a păşi pe covorul roşu’?
Covorul roşu a fost iniţial inventat de către Yves Mourousi, pentru Cannes: Treptele Gloriei. Culmea e că Mourousi era un ziarist francez de origine română, era Contele Moruzi, şi lui i-a venit ideea să dea mai mult ştaif evenimentului. De ce roşu nu ştiu, probabil că era ideea de iubire căci nu conota ca la noi cu garoafele roşii şi cu comuniştii.
După aia, toată lumea s-a gândit cum să-l facă mai original adică, de exemplu, la Festivalul de la Roma, la filmele de groază, au pus un covor negru, în Japonia au pus un covor verde, în ideea că, la ei, totul e foarte ecologic, la Namur au pus la un moment dat un covor roz pentru că totul este la vie en rose şi nu alte conotaţii… eu îl aştept pe ăla ‘curcubeu’, dar încă n-a venit, deci cam asta e.
Era deci ideea de a nu călca direct, de a nu păşi pe nişte trepte oarecare, ceea ce – practic vorbind – îi încurcă teribil acum pe foarte mulţi fiindcă acest covor roşu este de obicei ud în ultimul hal la Cannes… pentru ca plouă şi trebuie schimbat des, sunt kilometri întregi de covor roşu care se reciclează, se fac covoraşe la maşini, că francezul e econom şi ştie să revalorifice după aia.
Cred însă că mult mai frumoasă decât covorul roşu este ideea lor că urci nişte trepte pentru că, în rest, nu se urcă trepte. Ştii că la Oscaruri şi la multe altele, inclusiv la evenimentul revistei “Empire” când am fost la împlinirea a 25 de ani, totul e drept, plan, nu e ca şi când urci, să înţelegi ideea că te ridici… eu văd foarte frumos urcatul ăsta de fiecare dată pentru că mi se pare că e un fel de a-i face cu ochiul lui Gopo, pentru “Scurtă istorie”.
Ai urcat nişte trepte, într-adevăr, ai făcut un efort… eu detestând de altfel să urc trepte, dar aici excepţia e esenţială. În plus, la Cannes sunt 24 de trepte, câte ore are o zi şi câte fotograme de film intră într-o secundă.
Unde e criticul de film faţă de covorul roşu de festival? Pe el, lângă el, în preajma lui?
Criticul de film nu e niciodată pe covorul roşu. Vorbind de festivalurile internaţionale mari, criticul de film este în primul rând la vizionările de presă, unde e cu colegii de breaslă şi asta-i mult mai interesant pentru că ai reacţia cronicarilor de pe tot mapamondul şi cred că asta contează foarte mult, să vezi punctul lor de vedere.
Şi dacă, din când în când, ai ocazia să mergi şi la cealaltă vizionare, unde de obicei e publicul obişnuit, sunt invitaţii primăriei, sunt fetele care visează cum să se îmbrace mai frumos, un an de zile, ca să fie pe covorul ăla roşu, în speranţa că poate le observă şi pe ele cineva – nu le observă nimeni, dar nu contează, să nu le luăm nădejdea – de asemenea e interesant de văzut reacţia sălii, cum se ridică toţi în picioare, aplaudă frenetic tocmai pentru că îi văd pe actori, mai ales dacă e vorba de unii foarte cunoscuţi şi nu de cei care vin din zone mai puţin glamorous.
Toată lumea bombăne filmele americane deşi cea mai mare înghesuială e la filmele americane, fie că-i vorba de sală, fie că-i vorba – chiar şi la noi – de critică. Mai exact la presă căci pe noi nu ne împart şi suntem toţi incluşi la ‘presă’.
De altfel cuvantul ‘critică’ mie chiar îmi displace total. E ca atunci când iubeşti foarte tare ceva şi nu trebuie să critici ci să fii, ştiu eu, mai îngăduitor, să fii un chibiţ cumsecade.
Deci pe critici nu-i sponsorizează careva cu ţinute demne de covorul roşu şi nici nu au acces la evenimente mondene selecte…
Nici vorbă, nici nu se pune problema, dar îmi place ideea pentru că eu, deşi sunt critic, anul ăsta o sa merg de exemplu la petrecerea pe care o dau cei de la Nespresso pentru că ei, la rândul lor, dau nişte premii, deci indirect tot faptul că eşti critic te ajută acolo, fiindcă am fost într-un juriu pentru filmele de la Nespresso. Am fost foarte mândră că ei au tras de mine să mă duc acolo şi nicidecum… cum toată lumea zice: ‘N-ai şi tu invitaţie?’, sau ‘Da’ nu se poate, n-ai primit invitaţie?’.
În mod sigur, între o invitaţie şi un film eu voi alege filmul chiar dacă am invitaţia, dar în cazul ăsta m-am bucurat pentru că, fiind şi mare băutoare de cafea, mi s-a părut foarte frumos.
Deci uneori, în meseria asta, reuşeşti să treci într-un alt plan, adică nu mai eşti doar un ‘exterior’ a ceea ce se întâmplă şi ajungi indirect înăuntru, dar asta presupune foarte multă pasiune.
Cred că pasiunea este esenţială.
Sunt animaţi toţi criticii de film din lumea asta de pasiune?
Nu. Pentru foarte mulţi este un mijloc de transport foarte comod şi foarte glamorous, dacă vrei. Nu-i pasiunea asta extraordinară să vadă foarte multe filme. Eu nu pot trăi fără ele… şi de aia mă duc cu două zile mai devreme la Cannes, să mai văd nişte filme în afară de alea 40 şi ceva pe care le văd în competiţie. Şi mai e şi ideea de a le şi împărtăşi după aceea.
Faptul că am nişte emisiuni mă bucură în primul rând pentru că pot împărtăşi ce-i acolo şi pot să le spun… uite, cum am fost acum la Berlinală şi m-am bucurat teribil că am aflat după aceea că filmul care a venit din Macedonia [“God Exists, Her Name Is Petrunija” – n.r.] va fi adus de cei de la Bad Unicorn şi la noi, pentru că este absolut minunat.
La întoarcere, eu am făcut o mică anchetă să văd cine-l aduce şi dacă-l aduce cineva sau dacă trebuie să mă concentrez eu să îl aduc la ‘Psihanaliză’ [Festivalul de Psihanaliză şi Film de la Bucureşti– n.r.].
Ai amintit de petrecerile exclusiviste date în festivaluri, de care omul simplu nu ştie decât ce vede în fotografiile revistelor de modă sau în tabloide. De este atat de important să fii invitat la ele?
Cred că e o chestie de orgoliu… cam ca ‘Eu am fost la petrecerea aia. Pe tine nu te-au chemat?’. Adică, ştii, e ca în copilărie, când erai în clasa I şi un coleg îşi făcea ziua şi cutare zicea ‘Bă, pe tine nu te-a chemat.’. Eu îmi aduc aminte că, din start, eu chemam toată clasa şi mama tot timpul mă întreba ‘Chiar trebuie să o chemi pe toată?’ iar eu îi răspundeam ‘Da, pentru că nu vreau să sufere nimeni.’.
Deci cred că toată lumea are orgoliul ăsta încă de la grădiniţă. Sigur că, dacă nu ai orgoliu, îti este indiferent. Ştii că, cel mai adesea, petrecerile astea sunt o chestie repetitivă, îţi dau ceva de băut şi ceva de mâncat… dacă îţi dau, dar uneori, e adevărat, poti să întâlneşti şi nişte oameni interesanţi, care nu sunt neapărat vedete.
Adică nu-ţi imaginezi că te duci la o petrecere şi o vezi pe Nicole Kidman şi ea te va băga în seamă. E absurd să-ţi imaginezi asta dar lumea aşa zice… ‘Am fost la o petrecere şi era şi Nicole Kidman acolo.’. Da, şi? Nu mai poate Nicole Kidman de tine.
Noi ştim foarte bine unde ne plasăm şi, de fapt, singura şansă de a-i întâlni pe oamenii ăştia şi de a putea lua nişte interviuri ca lumea şi de a putea fi într-o poziţie favorabilă este tocmai la tine acasă unde el este singur şi nu sunt alte zeci de mii de vedete iar el n-a venit să-şi facă reclamă la filmul lui şi atunci, într-adevăr, poate să fie extrem de agreabil.
De exemplu, am avut un interviu absolut minunat cu Isabelle Huppert atunci când a venit în România dar altfel nu mi-a dat prin cap să mă reped la ea când am văzut-o la Namur [la Festival International du Film Francophone – n.r.] şi să-i zic ‘Ştiţi, sunt şi eu din România, nu vreţi să-mi daţi şi mie un interviu?’. Mi se pare nelalocul lui adică trebuie să ştii exact care ţi-e locul.
Când a venit la noi Joaquin Phoenix n-a trebuit să trag de el să fac un interviu, căci văzuse “Chuck Norris vs. Comunism” [documentarul din 2015 al Ilincăi Călugăreanu cu Irina Margareta Nistor despre ‘era VHS’ – n.r.] şi a vrut el să mă cunoască. Eu am fost foarte măgulită de chestia asta. A fost altceva decât să îl întreb direct dacă-mi dă un interviu.
Cel mai adesea îmi aduc aminte când l-au luat şi l-au pus preşedintele juriului pe Robert De Niro şi toată lumea era ‘Wow, l-au prins pe De Niro, la Cannes!’ şi, la conferinţa de presă, le-am zis: ‘Dacă o spune ăsta mai mult de ‘Da’ şi ‘Nu’ la fiecare întrebare care i se va pune, să-mi ziceţi mie cuţu!.’. N-a putut nimeni să-mi zică ‘cuţu’. Exact aşa a fost.
Trebuie să te gândeşti că o parte dintre ei sunt, într-adevăr, histrionici şi vor să-ţi răspundă, însă alţii sunt sictiriţi total… L-a pus pe el agentul să facă impresie frumoasă acolo. Sau există excepţii cum e Meryl Streep, care a fost extrem de drăguţă şi nu degeaba zic eu că este echivalentul la noi al Maiei Morgenstern, foarte drăguţă şi deschisă la interviuri.
În schimb sunt alţii care nu au chef să dea niciun interviu, niciodată, nimănui, şi unul precum Clooney [George – n.r.] care e tare dezagreabil la conferinţele de presă şi care are echivalent, de exemplu, în Gheorghe Visu, ce n-ar vrea să dea nici el vreun interviu niciodată.
Dar asta nu are vreo legătură cu calitatea lor de actori. Ei nu sunt actori ca să dea interviuri, ei sunt actori ca să joace. În interviuri, ei pot să nu-ţi spună nimic sau să îţi spună de fiecare dată altă poveste, e treaba lor. Dar ştii cum e, curiozitatea a omorât pisica.
De la covorul roşu al festivalurilor la festivalurile în sine. De ce bucureştenii simpli plătitori de bilete de cinema au nevoie de puzderia asta de festivaluri de film?
Consumatorul obişnuit de film nu este cel care merge la festivaluri. Festivalurile în general sunt făcute pour les connaisseurs, deci pentru cei care ştiu ceva mai mult. Marele merit al festivalurilor a fost că a trezit gustul publicului pentru a vedea nişte filme rare.
Uite, de curând a fost “Under the Silver Lake” [filmul lui David Robert Mitchell proiectat în cadrul American Independent Film Festival – n.r.] şi toată lumea a zis ‘Mamă, l-am pierdut. A fost la ‘American’ şi l-am pierdut.’, după care am spus în emisiune că el rulează în continuare la Cinema Elvire Popesco şi am primit imediat răspunsuri de genul ‘Vai, vă mulţumim frumos că ne părea aşa de rău că l-am pierdut.’. Deci e un film de nişă, greu digerabil, de care nimeni n-ar fi ştiut şi nici că s-ar fi dus vreodată la el dacă s-ar fi spus doar că ‘săptămâna viitoare rulează şi ăsta.’. Curiozitatea a fost stârnită de faptul că a fost într-un festival şi de asta cred că meritul festivalurilor este unul foarte mare pentru că sunt filme pe care nu le-ai vedea niciodată altfel.
De exemplu, eu am plecat la pauză de la “Pădurea spânzuraţilor” [montarea lui Radu Afrim de la TNB – n.r.] unde făcusem rost foarte greu de invitaţie, ca să mă duc să văd filmul despre Stan şi Bran [“Stan & Ollie”, cu Steve Coogan şi John C. Reilly – n.r.] pentru că era o singură proiecţie [în cadrul DaKINO – n.r.] şi pentru că ştiam că nu-l aduce nimeni. Sigur că, probabil, se putea fura de pe nu ştiu unde, dar pe mine asta nu mă interesează. Nu mă interesează să le văd furate.
Sigur că uneori trebuie să văd unele filme pe Vimeo sau de-astea dar… cade netu’, sună nu ştiu cine la telefon, n-ai aceeaşi concentrare, adică este o lipsă de respect totală faţă de cel care a realizat filmul. A fost aici tot într-o singură proiecţie şi l-am pierdut, de exemplu, filmul “If Beale Street Could Talk”, şi toată lumea mi-a zis că pot să-l văd oricând, că e deja “la liber”, dar nu, m-am dus şi am dat bani pe bilet şi l-am văzut la Istanbul, unde rula.
Deci cred că festivalul este şi o foarte bună formă de educaţie pentru publicul plătitor. Pentru că nimeni nu pune un preţ exorbitant al biletelor doar pentru că este un festival, deci nu e scump, şi în plus e un covor roşu, de multe ori vine cineva şi prezintă filmul, chiar şi dintre actori, ca să nu vorbim de un festival mare ca TIFF, unde se întâmplă şi multe alte lucruri.
Ba chiar, din punctul meu de vedere, TIFF s-a extins prea tare, că nu mai reuşeşti să vezi tot şi rămâi cu o frustrare teribilă. Multora le place un festival mai mic, dar unde reuşesc să vadă mai multe cum este cel de la Iaşi, SFR, unde sunt numai filme româneşti şi unde, în 10 ani, am reuşit să facem săli pline pe film exclusiv românesc… dar vin actori mulţi şi toată lumea vrea să le ceară un autograf sau doar să îşi readucă aminte de ei.
Este un gest frumos şi faţă de public şi faţă de actorul ăla pe care poate lumea l-a mai uitat sau, în orice caz, nu mai e chemat la talk-show-uri, şi are parte de baia aceea de mulţime spectatoare, care e cu totul altceva decât baia de mulţime politică. E cu totul altceva.
Sunt de acord cu tine în ceea ce priveşte valoarea educativă şi formativă a gusturilor publicului adusă de festivaluri dar… multe dintre ele sunt realizate cu finanţare publică, bani proveniţi din impozitele cetăţenilor. Nu ar fi poate mai judicios ca aceşti bani să fie folosiţi în rejuvenarea cinematografelor care să proiecteze asemenea filme pe parcursul întregului an şi nu doar pentru câteva zile precum festivalurile?
Nu cred că sunt aceleaşi costuri pentru că, în cazul festivalurilor, vorbim de sume foarte mici. Şi în multe cazuri, cum a fost festivalul meu de psihanaliză anul trecut, nu am avut niciun ban, nici unul. Nici de la stat şi nici de nicăieri. Doar de la prieteni, iar restul am plătit eu din ce-am câştigat peste an cu alte colaborări, iar sala am plătit-o din biletele pe care am reuşit să le vindem.
Toată lumea m-a întrebat de ce îl mai fac dacă nu-mi mai dau bani şi le-am răspuns că din respect pentru publicul care l-a aşteptat. Pentru că am făcut săli pline cu public plătitor chiar cu filme care rulaseră deja încă de nu ştiu de când, vezi “Un pas în urma serafimilor”. Atunci a fost foarte nostim pentru că a venit mama actorului Ştefan Iancu, cu o prietenă, şi credea că va fi o vizionare la care vor asista doar câţiva cunoscuţi, dar a fost sala arhiplină şi de-abia le-am găsit şi lor locuri.
Tocmai asta e ideea, să nu abandonezi. Ştii cum e, dacă abandonam să nu mai traduc casete, nu mai vedea nimeni filme pentru că ing. Zamfir n-ar mai fi căutat pe altcineva. Iar banii ăştia, ca să refaci nişte cinematografe, sunt prea puţini. În primul rând, înţeleg că se mai închid unele, ba chiar a apărut un zvon că din toamnă s-ar închide şi “Union”-ul. Deci, după ce că sunt puţine, se mai închid şi alea.
Asta când, pe de altă parte, există un cinematograf care e foarte bine dotat şi pe care nu-l foloseşte nimeni sau mult prea puţin, “Cotroceni”-ul, “Glendale”-ul, care are nişte scaune minunate, o proiecţie impecabilă, dar aproape nimeni nu ştie de el şi nici nu se străduieşte să zică cineva ceva de el, în condiţiile în care avem atât de puţine cinematografe. Şi chiar dacă le-ai reface pe astea, n-o să-ţi vină foarte multă lume să-ţi vadă filmele astea pentru că, uite, o să-ţi mai dau un exemplu.
Cu un an înainte am dat “6.9 pe scara Richter” tot aşa, în decembrie, în cadrul festivalului. Fusese în ianuarie precedent premiera care picase, într-adevăr, peste revoltele cu legile Justiţiei. Evident, era acelaşi public. Nae [Caranfil, realizatorul filmului – n.r.] n-a avut mult public la “6.9 pe scara Richter”. La sfârşitul lui decembrie când l-am dat eu, am avut însă full house, cu bilete plătite, la Muzeul Ţăranului, dar dacă n-ar fi fost eveniment, festival, psihanalistul de la Londra care vorbea, eu nu cred că umpleam o sală.
Pentru că dacă filmele circulă de capul lor, lumea nu se duce cu acelaşi entuziasm.
Sau de exemplu “Despre trup şi suflet” [filmul maghiar premiat cu Ursul de Aur la Berlin în 2017 – n.r.]. Nu atrăsese atenţia, dar la mine a fost omor şi a trebuit să promitem că mai facem o proiecţie… dar fusese luni întregi în cinematografe şi nu se duseseră să îl vadă. Alţii se trezesc abia după ce aud prin jur şi întreabă ‘Dar când o să fie premiera la filmul nu ştiu care?’… Păi a fost demult, a şi ieşit din cinematografe.
După părerea mea, acolo este mecanismul care nu funcţionează, plus că ei vor spectacol, vor discuţii, vor să poată pune întrebări la sfârşit, vor altceva, de asta spun că sunt proiecţii călăuzite şi avem nevoie de proiecţii călăuzite inclusiv pentru copii, când avem “Săptămâna altfel”, când nu doar îi duci la cinema, ci chemi şi pe cineva care, cât de cât, să le explice nişte lucruri.
Noi avem sâmbăta şi duminica filme pentru copiii de până în 10 ani şi ăia mici pun întrebări, desenează, am făcut expoziţii… deci asta vreau să subliniez, că este o chestie foarte importantă de educaţie, care trebuie, dacă se poate, făcută de cineva care să aibă şi pasiunea de a o face.
M-au chemat la “Şcoala altfel” să vorbesc unor copii, dar nu mi-au spus cât de mici erau aceştia decât în ultimul moment. Erau Clasa 0, nici nu ştiau bine să scrie şi le-am povestit cum e cu Gopo, cine-i Gopo, cum se face omuleţul lui Gopo, că se face 10 egal cu 11 şi se pune totul într-un ou de Paşte, i-am învăţat să scrie Gopo şi culmea e că unul chiar mi-a zis: ‘Ştii cum se face litera P?’. ‘Cum?’. ‘Un băţ şi-un C întors.’.
Au scris toţi ‘Gopo’ şi unul dintre copii a adăugat şi RIP/ ‘Rest in peace’ deşi nu ştia că Gopo a murit, fix acum 30 de ani, habar n-avea. Mi s-a părut atât de înduioşător. Le dusesem şi cartea aia de acum o veşnicie, cu desene animate dar nu mai ştie nimeni ce-i cu Mihaela, Miaunel şi Bălănel, dar nimeni, ei cel mult dacă ştiu câteva din personajele lui Disney, şi eu cred că asta-i foarte grav.
Şi din acest motiv eu continui să cred că festivalurile sunt importante.
Mutăm covorul roşu spre showbiz. De ce ne uităm cu mai mult interes la Oscaruri decât la Gopo? În schimb, pe marginea Galei Gopo se comentează mai mult…
Pentru că… de ce cumperi Coca Cola şi nu cumperi Quick Cola? Din acelaşi motiv.
Vorbind de publicul obişnuit, se comentează mult şi la Oscaruri, să ştii, că ăla n-a fost destul de bun, că alea n-au fost destul de frumos îmbrăcate, că bancurile nu erau destul de bune, că eu speram ca filmul acela să ia premiu, că a luat un film la care nu mă aşteptam sau că iar a luat unul cu negri, nu, nu, nu… gura lumii slobodă. Într-un fel asta e bine că nu le lasă să treacă pe lângă, dar sigur că, dacă ai un subiect juicy cum a fost la ultimul Gopo, normal că o să vorbeşti despre asta.
Şi, părerea mea, pe care nu mi-o va scoate nimeni din cap, este că a fost pus cu mâna, ca să se vorbească mai mult despre Gopo. Culmea e că în continuare nu s-a vorbit foarte mult despre filmul pentru care ei au făcut tot circul ăsta, “Soldaţii din Ferentari”.
A mai fost ceva, ăla a venit pe scenă în maieu, că aşa era şi ăla din Ferentari, dar a ieşit şi cu burta la vedere, care era identică cu burta statuetei, care era lângă el, a omuleţului lui săracu’ Gopo, că nimeni nu mai ştie că ăla e omuleţul lui Gopo, că Gopo a existat, că a făcut “Maria, Mirabela” în 1981, eu mor pentru chestiile astea pentru că, pentru numele lui Dumnezeu, trebuie făcut un muzeu Gopo!
De la publicul larg trecem la cel de festival, mult mai bine pregătit. Cannes, să zicem. Vei fii acolo. Ce părere ai că în juriu, lângă un cineast de artă precum Yorgos Lanthimos, a fost cooptată actriţa americană Elle Fanning? Sigur, talentul ei nu poate fi contestat, însă are ea capacitatea de a judeca valoarea unor opere de artă cinematografică?
Publicul tânăr n-o să fie interesat de Lanthimos acolo, dar o să se regăsească în Elle Fanning căci ea, categoric, este folosită ca element de PR.
În fiecare juriu este un element de PR aşa cum în fiecare juriu este de fapt unul care taie şi spânzură.
Doi ani la rând dându-se premii la nişte filme foarte de stânga, toată lumea a zis că nu ştiu cum se face că juriul s-a schimbat dar filmele care câştigă sunt aceleaşi şi s-a întrebat… oare nu cumva şeful ăl mare hotărăşte?
Adică cel care le-a şi selectat, deci cred că pentru ei contează mai mult că-şi scriu în CV că au fost în juriul ăsta şi, dacă te uiţi atent, ai să vezi că după ce trece un timp îi iau la Berlin sau la Veneţia. Aici a fost probabil ideea că e americancă, că e cunoscută, mai ales că e copil-minune şi toţi din generaţia ei care o ştiu de pe vremea filmelor în care juca de copil o să zică ‘Uite băi, Cannes-ul ăla nu-i chiar aşa de bătrân, c-au luat-o şi pe asta.’.
Asta e, pentru că altfel, dacă te uiţi la filmele selectate, acestea sunt de autori foarte solizi şi cu o strălucită carieră în spate. Ea este doar un copil-actor ce ştie însă poate mai multe decât ne dăm noi seama, dar eu nu pot să mă pronunţ fiindcă nu a fost un personaj care să mă intereseze într-atât încât să caut vreun interviu cu ea. Dacă citeam vreunul poate că mi-aş fi dat seama.
Are ceva Europa cu America? Fiindcă de la Quentin Tarantino încoace, de 25 de ani, cu mici excepţii precum Michael Moore sau Gus Van Sant, nu am mai avut cazuri de cineaşti americani notabili la Cannes.
Pentru premii? Da. Categoric. Doar că alea sunt mai văzute decât toate celelalte… aşa cum, în continuare, deşi nu şi-a terminat filmul, lumea va sta cu ochii tot pe Tarantino. Altfel, e tot timpul ideea asta, noi suntem Europa, suntem cei mai tari din parcare. E o desprindere ce durează de foarte multă vreme şi care vrea să ateste o anume superioritate culturală. În general, filmele de la Cannes sunt greu de văzut, greu de vândut după aia.
Eu mereu spun că din 40 şi ceva de filme pe care le văd de fiecare dată şi aici şi la Berlin pot să recomand maxim 10 prietenilor… fără să rămân fără prieteni.
Şi pentru noi e dificil uneori pentru că toată lumea îşi imaginează că ‘Mamă ce te-ai scos, vezi numai filme bune!’. Greşit. Vezi filme făcute special ca să câştige şi noi avem suficient fler încât să ştim exact de ce-i făcut ca să câştige, aşa cum sunt altele special făcute ca să aibă public. Doar noi, în România, nu reuşim să facem filme care să funcţioneze la public.
Uite, acum, au dat lovitura cu “Ramona” [“Oh Ramona” este unul dintre campionii box-office-ului românesc, surclasând blockbustere precum “Mary Poppins” sau “Grinch”– n.r.], care este clar ţintit să îşi aibă publicul lui în condiţiile în care fata asta [realizatoarea Cristina Jacob – n.r.] a făcut un film absolut minunat care s-a chemat “Poveste de dragoste”, filmat la Braşov, pe care nu l-a văzut nimeni că nu era cu înjurături sau cu porcărioare, şi probabil şi-a zis ‘Da? Ei bine, las’ că vă arăt eu unul de vă duceţi toţi!’. Deci e clar că ea poate să facă şi alt tip de filme.
credit foto: Andrada Mihailescu / Forbes Life
Pe un covor roşu pe care au păşit Burt Lancaster şi Orson Welles, calcă acum şi Corneliu Porumboiu şi Vlad Ivanov. Cum se integrează în general ai noştri în acest peisaj?
S-a integrat Edward G. Robinson c-a plecat la timp. Glumesc. E cu totul altceva. Nici măcar ai lor nu se integrează, să ştii. Chiar dintre francezii lor sunt doar câţiva care sunt de-acolo căci pe marea majoritate nici ei nu ştiu cum îi cheamă, e aceeaşi situaţie ca şi la noi deşi sunt nişte actori senzaţionali. Una n-are legătură cu cealaltă.
Uită-te la polonezii ăştia din “Războiul Rece” şi “Ida” care au fost nominalizaţi sau care au luat Oscarul sau Cannes-ul în ultima vreme, tot auzi în jur ‘Mamă, cât de rafinat e băiatul care joacă în “Războiul Rece”’ dar habar nu au cum îl cheamă.
Eu habar n-am, d-apăi publicul obişnuit. Uite, cu ani în urmă, Cybulski [Zbigniew Cybulski, nominalizat la BAFTA în 1960 pentru rolul din “Cenuşă şi diamant” al lui Andrzej Wajda – n.r.] reuşise cât de cât să impresioneze, dar de la noi, în afară de ăştia care s-au cărat, Weissmuller şi Robinson, şi Elvira Popescu, sunt foarte puţini… Mai e Radu Mihăileanu dar el e jumi-juma, e şi român şi evreu, şi a avut deci un altfel de start, dar în rest nu zice nimeni… ‘Mamă, în ce s-o fi îmbrăcat nu ştiu cine de la noi!’, nu.
Şi asta e valabil dintotdeauna, ţine de unde te-ai născut. Pentru că nu vorbesc numai de români. Ştii tu de vreo bulgăroaică? Chiar şi ruşi, care sunt cei mai mulţi, abia de ştim 2-3. Vorbesc de cei pe care îi ştiu ei şi în niciun caz nu stă nimeni la coadă să ia vreun autograf de la un rus, poate cel mult de la unul căruia i-a interzis Putin să ajungă şi oricum… ăla n-a ajuns.
De aproape 20 de ani, filmele româneşti sunt premiate cu regularitate la festivaluri prestigioase. Cât de mult i-au impulsionat profesional pe cineaştii noştri aceste premii care atestă valoarea în plan internaţional?
Cel mai adesea a fost extrem de important pentru că fiecare a zis ‘Băi, a luat cutare, pff, eu sunt mai bun, fac un film şi mai grozav…’, deci asta cred că a contat foarte tare. Ideea de a surclasa, competitivitatea asta… despre care eu cred că e esenţială, că altfel toată lumea ar zice ‘De ce să mai fac eu un film, că şi-aşa am doar zece spectatori, n-are rost să mă omor’, ori pentru noi contează chestia asta, ca istorici ai cinematografiei.
În rest, pentru ei propriu-zis, e foarte complicat pentru că în momentul în care iei un premiu atât de mare, indiferent care ar fi el, e foarte greu să treci la următorul film fără să te gândeşti ce va zice lumea… ca la săraca Halep, ‘Nu mă aşteptam de la ea, a ratat’. De fapt e prostie pentru că el a ajuns atât de sus că nu mai are importanţă practic ce se întâmplă după aia sau ce zice restul lumii, dar e o meserie în care orgoliul este mai mare decât oriunde altundeva… cred că de fapt orgoliul e unul din motoarele meseriei ăsteia pentru că, dacă n-ar exista, ei s-ar lenevi.
Şi a mai contat la ceva. Atunci când ai tot felul de minusuri când călătoreşti la festivaluri, toată lumea zice că ‘Cinematografia voastră românească este minunată!’ şi este, în general, mult mai văzută acolo decât aici – ăsta e un lucru comun, nu spun nicio noutate -, şi e curiozitatea asta, ‘Să vedem ce-au mai făcut românii’ când e vorba de un festival mare, esti atât de mândru…. Aşa că demult nu mai am nicio nelinişte, că nu va fi lume în sală! Publicul e curios să vadă ce-a mai făcut românul respectiv. Ăsta este un câştig teribil şi e un câştig comun, chiar dacă lor le place să îi iei pe fiecare în parte şi nu la… ‘noul val românesc’.
Cred că, luaţi laolaltă, au făcut foarte mult tocmai prin faptul că au fost mulţi, au fost la festivaluri foarte diferite, de la cele mai mari la cele mai puţin mari, dar totuşi importante pentru că, prin acumulare, contează, dar pe ei nu i-a aşteptat nimeni la aeroport aşa cum s-ar fi cuvenit… cât pe sportivi măcar, nu au apărut decât rareori pe prima pagină, chiar când au luat premii extraordinar de mari, replica de genul ‘Aah da, ştiu că a luat premiu, dar n-am văzut filmul’ există în continuare, dar eu din nou ştiu că este o boală a Estului pentru că l-am auzit tot pe polonez [Pawel Pawlikovski, autorul lui “Ida” şi al “Războiului Rece” – n.r.] vorbind la Cannes acum un an, la Media Creativă, când a zis ‘După ce-am luat Oscarul cu “Ida” nu s-a schimbat absolut nimic, nu mi-a dat nimeni mai mulţi bani, nu m-a băgat nimeni în seamă…’, nu s-a întâmplat nimic în Polonia, ţară care l-a avut pe Wajda!
Dacă ai făcut această referire, de ce polonezul ajunge la Oscar şi românul nu?
Tipul de film pe care-l facem noi şi nu funcţionează acolo, asta nu înţelegem noi. Atunci când faci un film cum e “Ida”, care se referă la drama evreilor, el este unul dintre cele care au în principiu şanse de câştig, când e vorba de un film într-o limbă străină, cum s-a întâmplat de altfel şi cu “Fiul lui Saul” [filmul maghiar premiat cu Oscar, Glob de Aur, BAFTA şi 4 trofee la Cannes – n.r.]. Asta s-a încercat şi când a fost trimis Jude acolo [“Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” al lui Radu Jude, nominalizarea României la Oscar – n.r.].
Diferenţa este că “Ida” e un film tandru, celălalt, “Saul”, este un film absolut tulburător, pe când românescul este un film agresiv. Agresiv de la un cap la altul, de la ţipetele fetei, şi până la final… şi-atunci, eu nu cred că făcând filme agresive ai vreo şansă să ajungi vreodată acolo. Ei au cu totul alte principii de asimilare şi nu se regăsesc în niciun personaj din filmul lui Jude… ştii că mai e şi chestia asta, pe care o ştim de la Freud încoace.
Cel mai adesea ăia care judecă trebuie să se regăsească sau cel puţin să aibă senzaţia de ‘Bine că nu mi se întâmplă mie!’. Aici e doar o formă de agresivitate extrem de puternică şi care nu a funcţionat. Ştiu, a funcţionat la cehi [filmul a câştigat Globul de Cristal la Festivalul de la Karlovy Vary – n.r.] dar ei sunt aici, lângă noi, în Estul Europei. E altceva. Şi nici nu ştiu ce concurenţă a avut, ce filme au mai fost, dacă a fost ceva peste sau nu. Ştiu că el are talent şi nu asta-i problema, dar eu am această teorie că atâta vreme cât tu nu îţi iubeşti publicul şi respectiv juriul sau criticii, nici ei nu te iubesc pe tine.
În aceşti mulţi ani de festivaluri, există în opinia ta filme româneşti care rămân teribil de subevaluate prin privarea lor de premii internaţionale?
Da, cel puţin unul este pe lista mea în fiecare zi şi n-o să înţeleg chestia asta şi dacă aş trăi 200 de ani, ceea ce nu-mi doresc… “Un pas în urma serafimilor” [excepţionalul film al lui Daniel Sandu din 2017, premiat doar la Gopo şi la TIFF – n.r.]. Care nu are niciun premiu. Adică niciun premiu de festival mare.
Un film care este impecabil, unul dintre cele al cărui destin nu-l înţeleg, aşa cum nu înţeleg nici cazul lui “Sunt o babă comunistă” [dramedia lui Stere Gulea din 2013 – n.r.] care, nici el, nu a ajuns la niciun festival mare. “Moromeţii 2”, la fel, lăsând “1” la o parte că acela era făcut într-o altă perioadă!
Deci sunt nişte filme care merită văzute, chiar dacă nu au luat premii.
Nae Caranfil cu “Filantropica”. Este inadmisibil. Şi asta este marea durere al lui Nae că, dacă-i spui că îl iubeşte publicul, îţi va zice că ‘Da, mă iubeşte publicul, dar n-am premiu.’, deci asta e suferinţa lui cea mai mare deşi, în mod normal, e mult mai important să te iubească publicul.
Gândeşte-te că Nicolaescu [Sergiu Nicolaescu – n.r.] e mort de aproape şapte ani şi publicul obişnuit continuă să vorbească extrem de admirativ la adresa lui, filmele lui continuă să se vadă, dar el n-are niciun premiu internaţional marcant în afară de participarea cu “Memoria trandafirului”, ştii, scurtmetrajul de la începuturile lui şi care, într-adevăr, era remarcabil şi a ajuns până la Cannes [“Memoria trandafirului” a fost nominalizat la Palme d’Or în 1964 – n.r.].
Dacă poţi să le combini, cu atât mai bine, dar dacă nu, eu cred că e mult mai important să te iubească publicul.
Apropo de popularitatea în rândul publicului larg, anul acesta, în afară de “Oh Ramona” a mai venit comedia românească “Faci sau taci”…
Dar care e… jos. Nu poţi să le pui pe acelaşi cântar. Pe “Ramona” eu îl înţeleg exact, e făcut chitit pentru nişte adolescenţi la o primă experienţă, este o “Plăcintă americană” locală, asta-i tot. Ăstălalt a mers pe succesul “Ghinionistului” [comedia anterioară semnată de Iura Luncaşu, care a fost filmul românesc recordmen la încasări în 2017 – n.r.] şi părerea mea este că mulţi s-au dus să-l vadă pentru asta, iar alţii s-au dus să-l vadă pentru diverşi actori pe care regizorul şi i-a dorit acolo. Una este să fii pe gustul publicului şi alta este să cucereşti publicul.
Eu fac o distincţie clară între una şi alta. La acest “Faci sau taci” este un calcul, pentru că, eu neînţelegând ce se întâmplă în el, am întrebat actori şi nici ei, care au jucat în el, nu ştiu ce se întâmplă exact. În schimb este clar că Monica [Bârladeanu – n.r.] e acolo pentru că are publicul ei şi băieţii se vor duce să o vadă oricând, iar în privinţa restului actorilor lucrurile stau la fel. Cei doi de stand up, Micutu şi Maria, secretara de la început, sunt cei mai mai buni din tot filmul, în rest n-ai decât începutul şi finalul cu ‘Stai puţin că acu’ îl bat pe ăsta…’ după care tu zici ‘N-ai putea să-l baţi şi pe ăla care a încercat să ne prindă şi să ne ia 2 ore din viaţă, după ce a reuşit atât de bine cu “Ghinionistul”?’.
Pentru că în “Ghinionistul”, într-adevăr, el şi-a iubit publicul. Aici nu şi l-a mai iubit, aici l-a fraierit. Şi publicul se lasă fraierit.
E o mare diferenţă între a-ţi iubi publicul, a-l face să te iubească sau a-l fraieri.
Iar box office-ul nu reflectă această diferenţă. Ştii povestea aia cu producătorul filmului şi cu maică-sa care spunea că e genial pentru că e singura marfă pe care o cumperi şi nu poţi să o duci înapoi, adică nu-ţi dă nimeni jumătate din banii de bilet înapoi pentru că filmul e prost, deşi eu aş inventa chestia asta.
Ca să încheiem în aceeaşi tonalitate, tu cum îţi propui să-ţi cucereşti publicul vorbindu-le de arhetipurile jungiene în festivalul tău de psihanaliză?
Păi îţi spun eu cum. Îl cucereşti pentru că el nu ştie suficient de multe lucruri despre psihanaliză, care e o chestie foarte glamorous şi care îţi dă senzaţia că te dezvolţi intelectual, pentru că sunt nişte oameni care ştiu lucrurile astea şi ştiu pe de altă parte să vorbească la nivelul pe care să-l înţeleagă toată lumea, că de Freud au auzit mulţi şi există această fascinaţie extraordinară, şi, în plus, psihanaliza a fost interzisă timp de 50 de ani, în România.
Deci eu profit, la rândul meu, de filmele astea şi de festival, pe asta mizez, ca să fac de fapt dreptate mai puţin filmului, cât psihanalizei pe care lumea o ignoră.
Sunt oameni care au mare nevoie de psihanalist şi ei nu se duc, fiindcă în aceşti 50 de ani s-a indus ideea că dacă ai nevoie de psihanaliză, înseamnă că eşti nebun. Ori sunt oameni care pot fi salvaţi în felul acesta sau convinşi măcar să citească despre asta şi deja au trăit o viaţă în plus. Ăsta e sistemul pe care l-am aplicat şi care văd că funcţionează.
În România, după cum bine ştim, 80% sunt divorţuri şi din 80%, 70% au şi câte un copil, când se întâmplă chestia asta, copil care, în principiu, ar trebui dus la un psihlog… Părinţii mai refuză, că ‘Să-mi duc eu copilul? Copilul meu e nebun?’, dar când văd aici că vine psihologul, care le vorbeşte copiilor şi ştie cum să li se adreseze, văd eu părinţi cum se duc după, aşa, pe şestache, şi îl roagă să le dea o carte de vizită, că poate, odată, aşa… Eu ştiu că le face bine copiilor şi e o modalitate de a apropia nişte lumi, care altfel nu ajung să se întâlnească.
Deci acesta este principiul după care funcţionează asta la mine, mai ales că eu am prieteni mult mai tineri în general şi sunt înconjurată aproape exclusiv de cupluri din astea, despărţite, cu dramele copiilor pe care îi mai duc din când în când la cinema. Nu sunt tot timpul acolo, dar îmi dau seama că e mare nevoie ca lucrurile să se mai echilibreze puţin, că altfel o să avem nişte generaţii întregi de nefericiţi, doar pentru că noi nu suntem în stare să divorţăm normal.
Nici asta nu suntem în stare… pentru că n-a fost nimeni învăţat. Ani de zile n-aveai voie să divorţezi, că-ţi stricai dosarul, cel mult îşi lua el o amantă, ea un amant, dar nu divorţa nimeni, plus că ar fi rămas fără case şi toate alea, şi în momentul în care s-a dat voie, toată lumea a divorţat. Au divorţat ăia mai tineri şi dintr-odată s-au trezit unii care nu ştiau ce să facă, deci festivalul la asta foloseşte, în mod special, plus că descoperi diverse chestii din alte meserii.
De exemplu, când am avut “The Judge” [filmul din 2014 cu Robert Downey Jr. – n.r.] am adus o judecătoare, care să povestească cum funcţionează lucrurile la noi, dacă ai dreptul, de exemplu, să-ţi aperi tatăl sau fiica, lucruri diverse, iar din sală s-au pus şi destule întrebări legate de tribunale şi nu doar de filme. Sunt lumi diferite, care converg.
IOAN BIG | Interviuri | Clin d’Oeil
