La un diagnostic rapid, trăsătura pe care o vor păstra despre noi cei din viitor va fi lehamitea teribilă, insațiabilă, explicită, dominantă. Tratăm tot ce ne iese în cale ca pe niște eșantioane biologice, care plictisesc dacă nu irită pe de-a-ntregul. Suntem insensibili la farmecul care (mai) trece imponderabil pe deasupra obiectelor. Ochiul nostru, abia mijit, și-a pierdut obișnuința de a percepe armonia. Poate nici nu a avut-o vreodată.
Suntem mașinării trândave, icnind și pufnind la fiecare denivelare a drumului, făpturi ale neonului și ale dezinfectanților, rudimentari, bovarici, naivi, cumularzi din inerție și egoiști din principiu, mereu într-o grabă epuizantă și nesatisfăcătoare, de insectă bezmetică. Limbajul nostru este un cu totul îndoielnic excavaj în clișee, o farsă a comunicării.
Nu, nu am soluții nici măcar pentru mine, darămite pentru ceilalți. Unii vorbesc despre reconectarea la comunitate (știți cum îi cheamă pe vecinii voștri?), alții despre imersiunea în spiritualitate, alții despre natură ori despre adrenalină. Citeam deunăzi că oamenii preferă să-și administreze scurte electroșocuri decât să fie singuri, siliți să se gândească la ei înșiși – un studiu bizar, fiindcă de ce i-ar fi trecut prin minte unui cercetător să pună la îndemână o astfel de „soluție” la singurătate? Prinși în limburi – într-o existență reziduală și terifiați de propriile adâncuri – suntem o generație crepusculară.
