Au fost săptămâni întregi de lecturi frustrate&ratate până l-am redescoperit pe Karl Ove Knausgård, care m-a recalibrat emoțional și intelectual. Mi-am recăpătat, cu el, puterea de înțelegere și compasiunea de cititor implicat. Prima parte a acestui roman/eseu/jurnal are în centru problema morții, refularea și tabuizarea ei în lumea recentă. Moartea ascunsă, frica aceasta nenaturală de biologic, este dublată, în mod bizar, de o ubicuitate a morții-spectacol, a morții difuzate incontinent în spațiul media ca răspuns la nevoia acută de grotesc și exhibiție a spectatorului anonim.
E demontată, bucată cu bucată, imaginea scriitorului voluntar, stăpân pe situație. Scrisul e marota exasperantă care îi domină tiranic existența și provoacă frustrare în celelalte compartimente ale vieții scriitorului: familie, relații sociale etc. Alte teme: copilăria ca vârstă în care sensul este prezent, este un dat, la fel ca frica și rușinea. Maturizarea și cunoașterea elimină această prezență firească a sensului, familiarizează, abstractizează și confiscă/personalizează lumea extranee (“Înțelegem tot, pentru că am transformat totul în noi înșine”), determină impresia de curgere fluidă și nestăvilită a timpului.
Cred că știu de ce “Lupta mea“ e singura lectură suportabilă. Nu am impresia (insuportabilă câteodată) că citesc literatură, că cineva îmi vinde o arhitectură elaborată și frumos ambalată a fanteziei sale. Karl Ove Knausgård mi-a retrezit foamea de o literatură a autenticului, o literatură reîntoarsă la mecanismele ei simple: scrisul ca înțelegere a sinelui și a lumii, o formă alternativă de înțelegere, care nu implică excesiv nici rațiunea, nici subconștientul.
