Meniu Zile și Nopți
Articole Zile si Nopti Zile si Nopti 01/04/2019
Arhiva Zile si Nopti

Jurnal de bucureştean: Bisericile mele

Zile si Nopti De Zile si Nopti
Comentarii Jurnal de bucureştean: Bisericile mele Share Jurnal de bucureştean: Bisericile mele


În ultima secvență din filmul georgian „Căința” al regizorului Tenghiz Abuladeze, o bătrânică întreabă o femeie care stă la geamul unei case dacă strada aceea duce la biserică. Femeia îi spune că strada Varlam nu duce la nicio biserică, iar bătrânica îi răspunde cu altă întrebare: „la ce bun un drum care nu duce la biserică?”.

Nu sunt o persoană religioasă. Și, chiar dacă aș fi, n-am de dat socoteală despre asta. În treacăt fie zis, descendentul unui greco-catolic și al unei protestante oricum nu putea fi un ortodox prea zelos. Această filă a jurnalului de bucureștean e despre bisericile din orașul meu – cele la care mă gândesc uneori, cele cărora le mai trec pragul sau mă mărginesc să intru în curte ca să admir florile. Nu e, așadar, nicio experiență mistică, ci doar o trecere în revistă a așezămintelor care mă emoționează.

Am fost botezat acum o jumătate de veac într-o bisericuță de cartier de pe strada Cățelu, ulterior Câmpia Libertății. În mod paradoxal, nu e prima la care mă gândesc, deși trec adesea pe lângă ea – am revenit în cartier după peregrinările tinereții – iar săptămâna trecută i-am fotografiat magnoliile înflorite.

Dar cred că cel mai mult îmi place Mănăstirea Radu Vodă, cu impozanta ei curte și cu impresia că am ajuns într-o mare grădină. E un loc foarte bun de meditație, în tot cazul. Când ajung în zonă, îmi ridic privirile spre Biserica Bucur, știți, bisericuța de pe dealul Radu Vodă botezată în cinstea ciobanului de la care-și trage numele orașul nostru, e drept că n-am urcat niciodată treptele până acolo. Apoi, îmi vine în minte Mitropolia. Suiam dealul ca să merg spre Parcul Libertății (anterior și ulterior, Carol) în liceu, când chiuleam de la cursurile din „Matei Basarab” și-mi imaginam că sus e o orgă la care cântă Vanghelis (în anii 80, cînd nu era mare lucru de făcut, obișnuiam să pun surdină orașului cenușiu în care trăiam și să-mi difuzez în minte coloane sonore care să-l facă suportabil; în metrou, între stații, ascultam zgomotul trenului în tunel și-mi imaginam că e Tangerine Dream).

Apoi, înspre Universitate, unde odinioară era o mahala – n-am prins-o, nu sunt chiar atât de în vîrstă – dau adesea de Stavropoleos, o biserică foarte frumoasă, cred că v-am mai povestit de ea. Îmi place, deopotrivă, Biserica Rusă, zisă și a studenților, nu doar pentru că acolo m-am căsătorit. Iar din zona Moșilor Vechi, trec uneori pe lângă Biserica Sfinților – la unul dintre tururile ghidate ale băieților de la ARCEN am aflat că inițial erau pictați filozofi pe fațadă, însă, necunoscându-i, amărăștenii din zonă au zis că or fi sfinți. Apoi, virând-o spre Romană, nu uit de Calvineum. E pe strada Luterană, între alte două repere creștine bucureștene: Biserica Evanghelică de Confesiune Augustană, cunoscută mai cu seamă ca Biserica Luterană, și Catedrala romano-catolică Sf. Iosif. Doar că biserica maghiară nu e dispusă chiar la stradă și nici nu îți dai seama că ar fi biserică dacă nu știi.

Uite că eu știu, deși sunt atâtea lucruri pe care constat că nu le știu încât mă consolez cu lucruri simple: ca să aibă un rost, un drum trebuie să ducă la o biserică.

Articol de Horia Ghibuţiu

Galerie imagini

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

NEWSLETTER ZILE ȘI NOPȚI

Abonează-te la newsletter și fii la curent cu cele mai noi evenimente sau știri din Artă & Cultură, Film, Lifestyle, Muzică, Eat & Drink.

Caută