Se duce anul la culcare sau se împușcă, așa cum îmi povestea un unchi hâtru în perioada în care doar umblam cu sorcova, nu mă și identificam cu metafora care implică această cutumă românească. Se termină 2018 și umblăm la ultima cifră, ajungem la poate cel mai generos număr din manual. Nu e matematică ce voi înșirui, ci polisemantică: vine 2019, iar amatorii de jocuri de cuvinte cred că s-au pus deja pe treabă. Pe bază de „nouă” izvorăsc diverse șlagăre, iar cei mai mulți vor viza originalitatea or fecioria. O nouă viață, o relație nouă, toate-s vechi și nouă toate… Nu, deja am deraiat spre alt tărâm, tarlaua lui „mie ce-mi iese” la plural.
Nouă cum ni se va schimba traiul dacă România devine în noul an președintele Consiliului Uniunii Europene? Expresia nu-mi aparține, am cules-o dintr-o piață autentică, un bun român punându-și problema că nu se vorbește și despre el. Nouă cu sensul de neîntrebuințat, tânăr sau actual respectiv pronumele personal sub formă de maiou care ține mai mult la propria piele decât cămașa.
Centenarul a trecut, ne-a găsit la fel cum ne știam, nici nu putea să ne schimbe fundamental, iar acum desigilăm calendarul cu 2019. Sau cu 9 în coadă, cifră care, nu neapărat pentru publicul erudit, comportă încă un sens. Îl prețuiesc în cea mai mare măsură, e acel 9 care nu trebuie să duhnească a țicneală. Trebuie să fie nebunia frumoasă, dacă-mi este permisă sintagma deja prăfuită, „țăcăneala” care se confundă cu creația. Doar o asemenea Românie 9 poate crea cu adevărat România 9 la care, uneori utopic, visăm. La mulți ani!