Care e lucrul pe care l-ai face zi de zi din tot sufletul, fără să îți pese de remunerație? Știu că sună a tot ce ai mai auzit deja, dar cred că ăsta e motorașul principal pentru tot ceea ce vei face în viața ta: să faci cu pasiune ceea ce faci, indiferent de „consecințe”.
Dar să începem cu începutul..
Sunt Raluca Ciornea și mi-am petrecut foarte mulți ani căutând răspunsul la întrebarea de mai sus. În căutările mele, făceam 2 mari greșeli: mereu mă consultam cu cei din jur și mereu mă raportam la realitatea mea imediată. Ce nu făceam? Păi, nu făceam lucrul cel mai important, nu căutam răspunsul în sufletul meu.
Let me explain: deși fotografiam de aproape 5 ani, nu avusesem răbdarea necesară să îmi pun mie câteva întrebări care ar fi făcut diferența: de ce pun mâna pe aparatul foto în „timpul meu liber”? De unde vine impulsul ăsta de a observa ceea ce mă înconjoară? Și, cel mai important.. de ce nu-s în stare să mă „apuc” serios de fotografie? Iar cu ultima întrebare am sărit direct în a doua problemă, felul în care mă raportam la realitatea mea imediată mă făcea să cred că pasiunea asta e doar un hobby de timp liber iar viața de „om serios”se întâmplă undeva în afară ei.
Practic, lipsa mea de experiență și prejudecățile pe care le aveam acumulate până la 26 de ani mă transformau în propriul meu prizonier. Da, bun cuvânt, pentru că eram constant nefericită. Pe de altă parte, faptul că mă raportam doar la câteva exemple de viață din jurul meu, îmi limitau mult viziunea de ansamblu și mă făceau să cred că asta e tot ce e.
Într-un text motivațional clasic, eroina noastră și-ar fi dat demisia într-un moment de strălucire interioară și ar fi pornit pe calea cea bună. Doar că, în lumea reală, zona de confort are niște gratii mult mai groase decât visele de pe gard. Atât de groase, încât riști să trăiești o viața așa, fără să realizezi cât de bine poate fi de partea cealaltă a visului tău.
Back to our story..
Punctul culminant a fost atunci când aam aflat că urma să îmi închei forțat colaborarea cu cei de la TVR Cluj. Țin minte și acum că era înainte de Crăciun și că am avut cele mai „colorate” sărbători de până atunci. Multă panică și tone de anxietate mai târziu, am luat decizia vieții mele.
Să fi fost magia sărbătorilor sau mai știu eu ce minune dar, șomeră fiind, m-am întors din vacanță hotărâtă să îi dau o șansa fotografiei.
Mi-a luat un an până să am curaj să spun lumii că sunt „fotograf” și îmi va lua încă vreo 5 până să cred din tot sufletul că sunt demnă de ceea ce înseamnă cu adevărat denumirea asta (despre asta povestim altă data, că-i important tare).
Dacă ai avut răbdare să citești până aici, știu sigur că ți-a fugit măcar odată gândul spre ale tale pasiuni și știi și tu că merită să încerci.
Să tot fie și ăsta încă un text motivațional, dar unele lucruri chiar merită repetate over and over again, până se mai schimbă niște vieți.
