Până la Adamclisi nu faci mult, dar e un drum prost rău, stricat, plin de crăpături, cred că niciodată n-a fost altfel. Sat sărac, oamenii, mulți cu haine ponosite pe ei, case cu ziduri de chirpici de ies paiele din ele. Se merge încet pe ulițe, pare că nimeni n-are nimic de câștigat dacă merge mai tare. Monumentul roman e parcă o sfidare a tot ceea ce găsești azi. Maiestuos, tupeist, nu te lasă să uiți ce-a fost acolo. Tipic roman – dacă te străduiești puțin auzi carele și zăngănitul săbiilor.
Dobrogenii au în ei ceva inexplicabil, un tupeu, o complicitate tăcută doar de ei știută. O mândrie ținută-n piept, nedată la aer. Romanii i-au cucerit, dar dobrogenii știu că și-au plătit într-un fel datoria, nu aparțin nimănui, ci doar pământului. Și se mândresc cu asta. Sărăcia lor e parcă un protest, un „așa vreau io, mă!”, deși mulți dintre ei au încercat tot timpul să crească o oaie în plus, un porc mai gras… Piatră seacă, poteci chinuite, șerpării, dracu știe ce-or putea să mănânce șerpii p-acolo, io nu țin minte să fi văzut prea multe vietăți. Merg cu motorul pe-acolo destul de des, zona aia e răspunsul la un soi de dor neostoit.
Moschei mai mici sau mai mari, biserici ortodoxe sau catolice, sinagogi, toate sunt acolo, sărace și tăcute, neîncercând niciodată să cânte una mai tare decât cealaltă. Și mai e și vinul făcut aici, în Dobrogea, despre care cred că e cel mai bun vin din viața asta.
