Primul „concediu” pe care l-am petrecut se întâmpla în adolescență, după ce am terminat liceul. Îmi luam timp liber de la examene și de la începutul vieții de adult. Călătoria cu trenul a fost una dintre cele mai frumoase pe care le făcusem până atunci și nu am simțit că a durat 10 ore și că a fost extrem de cald. Alături de „gașca” de prieteni nu simți atât de pregnant disconfortul. De atunci și până acum, vara a fost rezervată plecărilor spre destinații noi și cu diferite mijloace de transport: mașină, tren, avion. Ce nu am pierdut însă pe parcursul anilor a fost entuziasmul de a pleca pur și simplu. Deseori nici măcar destinația nu mai contează din dorința de ne deconecta de la toată rutina pe care o avem. Concediul este întodeauna mult așteptat și dorit de toată lumea. Mai important însă decât destinația, peisajele sau lucrurile noi pe care le experimentăm, sunt cei dragi. Aceștia ar trebui să primeze, să ne facă să ne deconectăm cu adevărat de la facebook, telefon și tot ce ne distrage și aici de la a ne conecta cu ceilalți și de la a avea relații autentice. Cumva nu se întâmplă asta pentru că în continuare facebook-ul rămâne jurnalul de zi cu zi pentru peripețiile din vacanță. E în regulă să ai amintiri pe hârtie virtuală însă rămân la părerea că mai degrabă, dacă tot vrei să le faci publice, le postezi după ce te întorci acasă astfel încât să compensezi cumva privitul prin camera foto a telefonului cu privitul în ochii celor din jurul tău. E timp pentru toate acestea virtuale și mai ales, e timp berechet de a posta poze pe facebook cel puțin până la următorul concediu. E puțin timp însă pentru a te bucura de privirea copiilor acum și nu peste câțiva ani când vor crește și vor pleca să cucerească lumea.
De Alina Cojocaru
