Prin ’86-’87, când începusem eu cu artele marțiale, ai mei nici n-au vrut să audă de-așa ceva. Ceaușescu, teamă etc. Prin ’95 renunțasem și la viața pe mare, în timp ce alții dădeau bani grei să se îmbarce. Tot prin ’95 venisem de la un stagiu tehnic din Belgia.
Îl cunoscusem acolo pe unul dintre cei mai speciali oameni din viața mea. Se numea Hisashi Nakamura, era maestrul conducător al unei școli de budo. După câteva demonstratii ținute de mine prin țară, taică-meu, uitându-se la înregistrări, îi spune maică-mii, vizibil mirat: – Bă, să vezi că asta al nostru o să facă ceva cu sportul ăsta al lui! Era prima dată când credea în ce fac.
După vreo 3 luni, murea. Ne-am despărțit certați. După alte 6 luni, plecam în Franța. Nu voiam să mai aud de nimic de pe-aici. Mai apoi moare maică-mea, după vreo 4 ani de suferințe inimaginabile. N-am făcut aproape nimic s-o ajut, eram un bou.
A trebuit să moară în chinurile alea ca să înțeleg ce înseamnă să lupți. Am să termin cursa, am s-o termin, grijania mamii ei! De când am cunoscut deșertul, prin ‘93, m-am tot muncit să învăț să nu mai scuip nisipul care-mi intră în gură. De fapt, ideea e nu cum să faci să nu mai intre, ci în cât timp înveți să nu-l mai scuipi. În rest, e-n regulă. Na, ca să mă mai întrebați de ce mă tot duc acolo…
