Tocmai ce m-am întors din Ţara Sfântă, acolo unde am realizat mai mult ca oricând că oamenii ar face orice şi ar plăti oricât pentru a-şi cumpara un loc în Universul Binelui şi al frumosului etern.
Cu toţii plătim. Plătim pentru confortul fizic, plătim o groază de bani unor branduri pentru a ne aduce un plus de valoare în viaţă, chiar dacă asta nu e întotdeauna egal cu calitatea. De ce nu am plăti bani grei şi pentru confortul psihic?
Dior vinde parfumuri, Louis Vuitton vinde poşete, religia vinde mirajul unei vieţi de apoi în Rai. Nu e nimic rău în asta. E marketing. Problema se ridică atunci când, la fel ca în cazul parfumurilor sau a maşinilor, contează mai mult câţi bani ai, nu cât de bun eşti sufleteşte.
Iar atunci când tu, creştin fiind, îţi faci probleme că ai lăsat mai puţini bani în urna de donaţii de la biserică decât au lăsat alţii, problema ajunge deja să fie de neînţeles. Dumnezeu nu se uită la banii ce i-ai lăsat în urma ta, Dumnezeu contabilizează faptele bune ce le-ai facut în viaţa asta. Dumnezeu nu ne primeşte în Rai în ordinea numărului de lumânări cumpărate şi nici nu poţi cumpară priority check in.
Sau, cel puţin, aşa ar trebui.
