La festivalul Neversea, o pană de curent (accidentală sau nu) a devenit pretextul pentru dezlănțuirea urii, o ură vie, nihilistă, devoratoare, chiar dacă legitimă și pe deplin justificată. PSD-CIUMA ROȘIE. Înainte de ’89 exista o solidaritate tacită împotriva autorităților represive. În ultima vreme, simt că solidaritatea a dispărut.
Oamenii sunt tot mai divizați, România e tot mai polarizată. Există o Românie a celor tineri în cuget și simțire, a revoltaților, a celor care-și doresc o justiție credibilă, un viitor european, o meritocrație întemeiată pe lupta împotriva corupției, a demagogiei, a imposturii instituționale. Cealaltă Românie e cea a pauperizării, a analfabetismului funcțional, a șanselor iluzorii, o Românie a disperării, a obtuzității și a fricii.
Cele două Românii nu comunică, ci strigă în deșert, fără să se audă una pe cealaltă. Și strigătul este preambulul sonor al agresiunii, al luptei, al masacrului (José Ortega y Gasset).
România a devenit un teritoriu agonal, un circ a orgoliilor, iar dezastrul pare iminent.
