Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât realizez că nu s-ar fi putut întâmpla altfel. Respectiv, fără un mediu prielnic nu s-ar fi putut întâmpla nimic.
Orice omuleț ieșit din casă poate constata că afară-i altcumva. Bine, el rămăsese la fel, însă ficusul de la ieșire l-a atenționat, oamenii din stația de autobuz, la fel, metroul s-a tot înșurubat prin pământ, apoi a ieșit, amețit, la suprafață, până și bătrânul parc la care și-a dorit dintotdeauna să ajungă, odată ajuns, s-a întunecat.
Afară nu-i ca înăuntru – e aproape clar –, și-a zis continuând să pășească pe aleile fără de capăt. Fata de pe bancă privea un vapor. Vaporul era ruginit și agățat de mal, precum un înecat, înainte de identificare.
Lui i-a plăcut privirea ei, așa cum și-a ridicat-o și și-a lovit-o de lună, până se și-o întâlnească cu a lui. Apoi el și-a aprins o țigară și s-a sprijinit de un copac, câțiva metri mai încolo.
Copacul nu era chiar prietenos. Din el ieșea o seară densă împreună cu o groază de vietăți cu aripi care priveau lacul, vaporul și fata așezată liniștit pe bancă, privind vaporul.
Ea era subțire însă răspândea un parfum pe care niciun copac nu și l-ar fi putut permite. Iar el era obosit deja, când ușa cabinei s-a deschis iar căpitanul le-a făcut semn din deget să se-apropie. Și-atunci, mâna ei rece l-a prins și l-a condus fără nici cea mai mică șovăire. Ca și cum ar fi fost miri.
Paul Vinicius – Scriitor și Joker de Treflă în Statele Unite ale Poeziei, Muzicii & Insomniei
