I-am văzut în 15 iunie. Pe stradă. Depășeau, printre picăturile ploii, pragurile invizibile ale unui drum spre casă. Încă un drum spre casă. Sunt mulți. 180. Îngrijiți de maici și preoții din jurul Rădăuților. !80 de puști și puștoaice. Stau toți într-un Așezământ, numit al Sfântului Leontie din Rădăuți. Cei mai mici au venit aduși de microbuzele galbene ca niște bomboane cu miere. Guralivi și luminoși. Gata școala. Ei, aruncații în drum de altădată, luminau drumul cu zâmbetul lor. Mulți dinte ei, foarte mulți, premianți. Cu medalii la gât. Campioni. Premianți. Unii s-au dat jos mai temători. Nu aveau nici o medalie. Ceilalți s-au întors către ei și au început să-i aplaude. Erau cei care, mi-a spus unul dintre copiii premianți, nu păreau la începutul anului să aibă șanse să-și termine parcursul. Mă uit la cearcănele celor ce-i cresc. Medalii de preț. Copiii, zglobii, se-ndreaptă către căsuțele lor fragile și luminoase. Când mă îndrept spre biserică înțeleg. La icoana Bătrânului Leontie, cununițe de premiu întâi. Și medalii. Multe. Sfântul, cu cearcăne sub ochi, zâmbea. În lacrima lui, aplauze.
