În 2013, un festival mic pornea la drum cu gânduri mari: să aducă jazzul în parc, să adune oamenii să-l asculte și să arate cât de mișto pot fi evenimentele făcute pentru comunitate. În 2018, festivalul ajunge la a 6-a ediție și, deși la baza sa rămân aceleași gânduri mari, clar nu-l mai poți numi un eveniment mic.
Este, de fapt, un moment intrat total în categoria „tradiție clujeană”. În iunie se ascultă jazz și se ascultă în parc, pe malul Someșului, la Opera Maghiară și, mai nou, la Muzeul de Artă. V-am mai spus, Jazz in the Park este un moment al Clujului la care noi ținem foarte mult, din foarte multe motive, unul important fiind chiar echipa care-l crește an de an. Când Alin Vaida s-a alăturat echipei noastre de CityZen, am știut clar că fiecare ediție va purta o mică parte din vibe-ul Jazz in the Park – era inevitabil. Dar l-am rugat în acest număr să joace un dublu rol, cel de CityZen dar și cel de intervievat. Al doilea rol ne oferă mai multe informații despre povestea Jazz in the Park: cum a început, ce ne așteaptă în acest an și unde vrea Alin să-l vadă peste vreo 5 ediții. Vă invităm să citiți și voi povestea, după care să vă îndreptați spre una din locațiile festivalului!
- Cum începe povestea Jazz in the Park?
Ideea de a organiza Jazz in the Park mi-a venit din dorința de a face un proiect împreună cu fratele meu, care e pianist și am vizat Parcul Central, pentru că ne plăcea spiritul locului. Vă voi povesti care a fost pasul următor în nașterea festivalului.
Era 2012, lucram pe evenimente într-o agenție de publicitate din Cluj-Napoca pe când mi-a venit ideea. La scurt timp după aceea, mi-am dat demisia și am format un grup de inițiativă pentru a produce festivalul cu doi oameni: unul e Ștefan Teișanu, actualmente unul din asociații mei și directorul CCC (Centrul Cultural Clujean), iar celălalt e Horea Marc, un BTL-ist desăvârșit la care am făcut un internship în 2008 și cu care am rămas apropiat mereu. El e în continuare stage managerul nostru.
Nu am reușit să facem festivalul în 2012, dar ne-am setat să debutăm în 2013. Eu am intrat atunci pe evenimente în firma lui Ștefan (care mai avea un asociat) și am dezvoltat de acolo festivalul. Nu a fost un drum ușor. Inițial nu am primit Parcul Central, dar după lungi insistențe și multă susținere din partea oamenilor din departamentul de evenimente al Primăriei, am primit o șansă. Iar acea șansă ne-a schimbat viața decisiv. Nouă, organizatorilor, sigur, sper că și comunității.
- Ce presupune organizarea festivalului?
E greu. Dar foarte frumos procesul. Nu cred că oricine e făcut pentru asta, dar cine e nu poate găsi un job mai plăcut. Presupune multă pasiune și multă atenție. Presupune implicarea a foarte multe părți (trupe, furnizori, autorități, media, orice vă trece prin cap) care apoi trebuie sincronizate într-o armonie perfectă, care să dureze câteva zile. Presupune un echilibru între ce îți dorești să faci și ce îți permiți să faci. Presupune multă răbdare.
Lucrăm un an ca să armonizăm câteva zile. Am mai zis și în alte contexte, eu consider că și noi suntem niște artiști, precum muzicienii, doar că modul nostru de exprimare e evenimentul.
- Multe din concertele Jazz in the Park sunt cu acces liber, ca să se poată bucura de ele cât mai multe persoane din oraș. Dar cât de greu este să organizezi un festival semi-free?
Evenimentele free au avantajele și dezavantajele lor, deopotrivă tehnice și strategice. Tehnic vorbind, e ușor că noi nu trebuie să îngrădim și să facem acces. În aceeași măsură, avem mai mult de lucru la a securiza festivalul. La nivel strategic, însă, capcanele pot fi mult mai mari. Un eveniment free poate destabiliza o piață, obișnuind lumea să nu plătească actul artistic. Am fost și noi acuzați de asta la început. Dar cred că am dovedit în timp că la noi nu e cazul de așa ceva. Fiindcă festivalul are un dublu mesaj: pe de o parte am vrut să re-semnificăm spațiul public și atunci nu puteam taxa pentru asta, pe de altă parte, comunitatea de jazz din România e mică și aveam nevoie de ceva să-i facem pe oameni curioși. Nu cred că publicul de jazz are în caracter că dacă primește ceva gratis, nu va mai plăti vreodată pe ceva similar. Cred că doar va aprecia gestul.
În rest, să organizezi un festival, indiferent de modul de acces, e ceva dificil. Presupune mobilizare de resurse mari, presupune o atenție foarte mare la detalii și te expune an de an unor serii de riscuri constante: de la resurse până la vreme. Dar toată multitudinea asta de riscuri nu face decât să arate cât de mare e starea de împlinire dacă reușești. Ceva frumos e greu de obținut.
De menționat aici că pe lângă secțiunile gratuite, avem și o secțiune pe bilete. Iar la secțiunile gratuite avem bilete neobligatorii. Deci bine ați formulat – semi-free. Poate asta e mai greu decât a fi free sau pe bilete. Echilibrul acesta. Aici e o capcană de comunicare pentru noi, durează până ne facem înțeleși de comunitate cu ce vrem de fapt.
- Anul acesta am văzut că organizați și o serie de concerte la Muzeul de Artă. Ce a dus la această decizie și cum se diferențiază serile de la muzeu de restul concertelor din festival?
Încă din 2014 am cochetat cu ideea de a dezvolta și o secțiune de bilete la festival, pentru a putea măsura creșterea gradului de interes pentru jazz și pentru a putea aduce artiști tot mai mari. Anul acesta e cea mai mare secțiune pe bilete de până acum. Creșterea asta s-a produs planificat. În 2014 am avut un concert pe bilete, în 2015 am avut 2 concerte, în 2017 am făcut 3, iar acum avem 7.
Am ales muzeul fiindcă ne place locul și fiindcă are o capacitate gestionabilă. Aici nu putem avea mai mult de 600 de participanți. În egală măsură, nu prea sunt alte săli.
Seria de la muzeu este un pic mai pretențioasă decât ceea ce facem în alte locuri. Încercăm să creăm fiecărui segment din festival o proprie identitate muzicală. Și dacă în Parcul Central vii pentru relaxare și energie pozitivă, aici vii foarte setat să asculți ce ți se oferă. Vii pentru 2-3 ore să te bucuri de muzică.
- Cum apreciezi tu personal evoluția Jazz in the Park de-a lungul anilor?
Eu sunt mulțumit. Mi se pare că după 5 ani calendaristici de existență, am reușit să ne impunem pe piață. Când ne prezentăm ca fiind de la Jazz in the Park, nu mai prea întreabă nimeni „ce e aia?”. În rest, mai avem foarte mult de lucru ca să descoperim o structură finală pentru festival. Cred că ați observat și voi că în fiecare an schimbăm un pic agenda. E din cauză că tot experimentăm. Până la urmă, asta e sarea și piperul nostru. Dar avem niște elemente care ne definesc: Parcul Central, Fondul festivalului, Plaja din Grigorescu și mai avem în curs de devenire definitoriu, evenimentul de la Pata Rât. Cu restul componentelor, probabil ne vom mai juca în continuare.
Ca impact asupra comunității. eu sper că am adus un aport bun. Parcul Central clar l-am schimbat. Piața de jazz din România e în creștere și eu cred că și noi am pus umărul aici. Și sperăm să o facem tot mai tare. Cam toate acțiunile noastre au ca ghidaj întrebarea „și asta cu ce ajută orașul/comunitatea?”. Asta e o regulă în gândirea noastră.
- Care a fost cel mai greu moment până acum în ceea ce privește festivalul?
E ca și cum ai răspunde la întrebarea: „care e piesa ta preferată?”. Nu cred că pot alege unul. Fiecare an a adus o provocare. Cred că aceste provocări vin natural și fac parte din procesul de a-ți duce la bun sfârșit misiunea. Dacă ar fi ușor, probabil nu aș mai fi în această industrie, de evenimente. Presiunea e grea, dar te alimentează în același timp.
Ca să zic și ceva concret, pot raporta următoarele: în primul an, cel mai dificil moment a fost cel în care am primit primul refuz pentru a folosi Parcul Central. Practic, asta reprezenta finalul unui proiect neînceput. În al doilea an, am avut probleme în a mobiliza resurse financiare. În al treilea an, festivalul a crescut cu o viteză mai mare decât au crescut puterile noastre. Dar le-am trecut pe toate.
Eu încerc să mă delimitez de aceste „momente grele”. Cred că în lumea noastră există presiunile de gen „ce-o să zică lumea?” sau „ne ajung banii să facem?”. Eu încerc să mă delimitez de ele știind că atât eu cât și colegii mei facem tot ce putem ca să reușim. Mai mult de atât nu poți cere de la cineva. Iar seara, când te culci cu asta în minte, te odihnești, indiferent ce presiuni ai de înfruntat ziua următoare.
- Și în acest an aveți acele bilete neobligatorii, prin care oamenii pot contribui la Fondul Jazz in the Park. Pe scurt, ne poți povesti puțin despre ce vă propuneți prin această strângere de fonduri?
Ideea principală din spatele fondului este de a-i stimula pe oameni să se implice în comunitate și de a le arăta tuturor că dacă fiecare din noi ar face un mic gest, am putea fi o forță de neoprit și am putea rezolva toate problemele pe care le avem. Fondul e definiția indirectă a ceea ce înseamnă să fii o comunitate. Sau cel puțin, asta își propune să demonstreze prin Fapte.
Proiectele pe care le finanțăm sunt un bonus, un rod al efortului pe care oamenii aleg să-l facă.
Pentru noi e foarte important câți oameni aleg să doneze. Și poate fondul e cel mai bun instrument de măsurare a cât de apreciați suntem în comunitate.
- În ultimul articol CityZen ne-ai povestit puțin despre cum arată ultima lună din viața unui organizator de evenimente: foarte intensă, dar merită din plin. Ce te face să spui că merită?
De 12 ani de când fac evenimente, am un mic ritual: indiferent cât de mare sau mic e evenimentul, chiar când se termină îmi iau 2-5 minute de liniște, în care tac, nu răspund la telefon și tot ce fac este să mă gândesc la ce am făcut. Acele 2-5 minute sunt singurele momente în care reușesc să conștientizez efortul și reușesc să mă detașez de „tehnicalități”. Acele minute sunt cele mai sincere minute din an pentru mine. Și îmi plac atât de tare încât sunt dispus să muncesc ani pentru ele.
- Unde vrei să ajungă festivalul în anii următori?
M-am tot străduit să formulez un răspuns la această întrebare, dar m-am gândit să vă dau totuși un wishlist, hai să zicem pe 5 ani:
- Îmi doresc ca Jazz in the Park să ajungă la 30.000 de donatori la Fond
- Îmi doresc să organizăm un concert pe bilete cu minim 5000 de plătitori
- Îmi doresc să devenim ambasadori ai jazz-ului și ai sectorului de evenimente din România peste hotare
- Îmi doresc să descoperim structura perfectă și să o păstrăm
- Îmi doresc să jucăm un rol activ și important în dezvoltarea acestui oraș
