Poate fi la fel de bine un scenariu de film, poate fi o carte în carte sau pur și simplu poate fi o ironie pe care viața ți-o administrează neașteptat de ușor și de direct. Și asta pentru că se întâmplă, întotdeauna se întâmplă ceea ce te așteptai cel mai puțin să se întâmple. Aceasta este o poveste decupată din realitate și, vă spun, bine că s-a transformat în cele din urmă într-o poveste.
Totul a început în iarna acestui an când am terminat de scris o carte (urmează să fie tipărită prin toamnă) ce are un titlu simplu: ”14 luni de moarte, 14 luni de viață!”. Story-ul e greu de digerat: personajul principal e un tată care, în ziua în care se naște fetița lui, leșină. Pune totul pe seama oboselii, a extazului, a emoției. Dar, după o săptămână, află că mai are de trăit 14 luni fiindcă i se descoperă un cancer pancreatic incurabil. Din acel moment, decide să-i creeze fetiței lui o adresă de email în care începe să-i scrie și să-i trimită poze în fiecare zi din cele pe care le mai are de trăit. Iar adresa de email și parola o lasă moștenire soției lui cu gândul de a fi date cadou fetiței lor atunci când aceasta va împlini vârsta de 18 ani. Cartea în sine urmărește toate frământările și iubirile interioare ale unui om care, atunci când are cu adevărat un scop în viață pentru care merită să trăiască, află că nu mai are mult de trăit. Ce se întâmplă până la urmă în carte, veți afla în toamnă.
Și-acum, ironia vieții. Plouă. Melcii ies la agățat sub fereastra bucătăriei. E sâmbătă dimineața. O durere vagă în stomac. Orele trec, durerea se accentuează. Se face seară, Moș Ene se rătăcește printre nori, se face noapte, durerea tot acolo. Vine iar dimineața, melcii au dispărut, mă trezesc cu un ac în venă la Urgență. Stau liniștit, număr picurii din perfuzie, aștept rezultatele de laborator, visez la mere verzi crude, zemoase. Un coș întreg de mere verzi. Ușa se deschide, doctorul, puțin impacientat, îmi spune că trebuie să mă interneze imediat. Valorile din sânge indică o pancreatită severă. Gândul meu se blochează în orice organ care poate fi afectat dar nu, nu pancreasul. Bun, zic, hai să mă liniștesc, nu-i nimic, nu poate fi nimic grav. Și doctorul mă pune la tratament, fără apă, fără mâncare, doar perfuzii, câteva zile. Au fost vreo 38 de perfuzii în total. O rezolvăm, zice doctorul. Îmi face ecograf. Nu găsesc nimic, zice iar. Să mai luăm niște sânge, să eliminăm toate cauzele. Nu e alcool, nu e mâncat nesănătos, nu e medicamentație luată aiurea. Nu e nimic din toate astea. Să mai luăm niște sânge, poate fi o boală autoimună, să nu ne panicăm, zice iar doctorul. Și eu nici nu îndrăznesc să-i povestesc despre cartea mea. Și tac. Și trec 3 zile și iar plouă. Și se face iar dimineață. Nu e nimic autoimun, am eliminat toate cauzele ”bune”, acum au mai rămas cele ”nasoale”, zice iar doctorul. Mâine facem RMN, e posibil să fie o tumoră. ?!?!?. Și bucățelele indestructibile din mintea mea se topesc ca înghețata de vanilie pe buzele unui copil. Și timp de încă două zile nu vreți să știți ce mi-a trecut prin cap. Și viața e ironică. E foarte ironică. Și-am făcut RMN-ul și-am respirat ca o basculantă cu motorul gripat, și nu e tumoră. Și nu e tumoră. Și viața nu putea să fie chiar ATÂT de ironică, fiindcă altfel, aș fi dat-o dracului.
Picioarele aleargă, inima visează, trăiți din viață tot ce contează!
Salutări!
Cu drag,
g
