Aș prefera niște linii aeriene defalcate pe profesii. Spre exemplu, una care să nu deservească decât scriitori. Mereu ar întârzia câte unul, doi, șapte. O lună, două, cinșpe.
Într-o zi, când toți pasagerii s-ar întruni, evident că l-ar invita și pe pilot cu acel prilej. Cheful ar dura vreo săptămână. Refacerea pilotului, două, trei zile. Din motive gingașe, efectivul va fi iarăși înjumătățit. Probabil că acel zbor nu va decola niciodată.
Peste timp, nava scriitoricească, supusă unor reparații capitale, va deveni muzeu al literaturii române. # Alteori, doar cade câte-o vorbă. Întâmplător și fără vreo legătură cu tine. Însă cu gândurile tale, da. De la necunoscuți, la fel de pasageri ca și tine.
Cade și-ți zdrelește firicelul acela pentru care trăiseși luni la rând. Așa, brusc, paf! Și din toată năuceala te trezești, precum un cercel ieftin de sticlă, legănat de urechiușa friguroasă a unei asiatice peste care trece, hurducăind, un camion gol dar doldora de gândurile tale. Cât să-ți ajungi în vârfurile unghiilor, dincolo de care nu mai ai unde te extinde. Și-n secunda doi îți dai seama că de fapt o privești din spate.
Ea, adică făptura firavă, îndepărtându-se, cu tine cu tot, legănându-te, la urechea ei. Și atunci sonorul devine cu mult mai puternic decât imaginea. O privești asurzit de razele acelea răzlețe de soare care par a o lovi. Iar ea sună ca un clopot. Apoi, numai orașul.
