Jurnalele scriitorului elvețian Max Frisch (1911-1991) au fost traduse pe sărite, la fel ca jurnalele altor diariști europeni celebri. Un posibil motiv: credința că jurnalele ar fi material brut, nu literatură- de aici necesara primenire, reducerea la fragment, sinteza preferată întregului. Un jurnal nu este, totuși, o culegere de aforisme, ci un document uman și literar (neapărat în această ordine), care trebuie savurat și restituit în integralitatea sa.
Max Frisch este un scriitor extrem de interesant. Romanele sale (“Homo faber”, “Eu nu sunt Stiller” etc.) împrumută ceva din structura inefabilă a scriiturii intime, pe când jurnalele sale aspiră la depășirea cercului strâmt al egotismului. Jurnalul e instrument de autocunoaștere, spațiu alb al meditației, teren propice apariției aforismului prin decantarea și obiectivarea propriei experiențe, caiet de vise și atelier de creație. Max Frisch este un reformator al diaristicii europene prin obsesia depășirii eului, prin nevoia de obiectivare, printr-o înțelegere filozofică a vieții ca depozitar de experiențe. Viața este materialul brut din care se confecționează țesătura diaristică.
