Anul acesta se împlinesc 35 de ani de la publicarea “Jurnalului de la Păltiniș”, acel bildungstagebuch care se vindea pe sub tejghea, în schimbul a patru pachete de unt.
Întâmplător sau nu, acest jurnal a jucat un rol important în devenirea mea culturală, prin urmare se impunea o relectură. Nu știam ce mă așteaptă- fiecare nouă întâlnire cu o carte deschide uși interzise și luminează mereu alte zone ale materialului brut, transformat în materie incandescentă abia de contactul cu mintea cititorului.
A treia lectură marchează și îndepărtarea mea de această carte. Am evoluat diferit. Ce se salvează: utopia prieteniei și a culturii; evocarea unui spațiu desprins din timp; relația discipol-maestru; portretul lui Noica- filozoful absolut, captiv în trupul fragil și în propriile iluzii legate de infailibilitatea pariului cultural. Ce mă surprinde neplăcut: ostentația culturală și disprețul față de psihologie/psihanaliză, față de trup (fratele porc), față de femeie.
Psihologia s-ar ocupa cu mizeria sufletului, cu detritusurile personalității raționale. Femeia este anexa bărbatului gânditor, singurul căruia i se pot deschide porțile cunoașterii. Femeile pot fi, cel mult, niște secretare ale filozofului. În termenii lui Noica- dacă îți alegi o femeie frumoasă cu care vrei să îți petreci viața- nu e chiar atît de grav cum pare. O poți ține departe dacă-i dai ceva de tradus.
Adevărata menire a femeii este însă maternitatea. Femeia care nu poate sau nu vrea să-și asume destinul de mamă își refuză feminitatea și e o întrupare negativă a Femeii.
Cele mai izbutite și mai emoționante pagini ale jurnalului se concentrează în a doua parte a acestuia- cea care înregistrează subtil îndepărtarea progresivă a discipolului de maestrul său.
