Nu cred că pot reproduce aici și versul anterior, dar îl știți dacă ați ascultat „Prezentul perfect” al lui Cheloo. Lumea e de carton, noi suntem păpușile care o populează, lipsite de entuziasm, dar cu un zâmbet larg și fals, întins de la o ureche până la cealaltă la fel ca la omuleții din videoclipurile Melaniei Martinez.
La fel ca-n cartea „Dorothy must die”, pare că aplicăm rujul miraculos care face ca buzele să se întindă într-un zâmbet general valabil și numai bun de utilizat pentru toată lumea, de introdus ca replică tacită în orice situație care tinde să meargă spre neplăcut, deranjant, iritant. Care să ne scoată (mai ușor) din problemele în care singuri ne băgăm, probabil.
Chicotim ca să anulăm efectul unor discuții ce ne jenează și hohotim să detensionăm orice ni se pare supratensionat.
Ce insist să spun este că, decât să zâmbim forțat spre o lume care nu dă vreun semn credibil că i-ar păsa de noi, mai bine să rânjim doar spre noi înșine. Aș prefera să văd asta, păpuși mai serioase, dar fericite în interior, nu bucuroase în aparență, demonstrând cutiei de carton în care se zbat că lor le merge bine.
Prin urmare, de este să ținem cont de faptul că lumea este, într-adevăr, o cutie de carton care va fi deformată și distrusă la următoarea ploaie, atunci am putea lua totul mult mai puțin în serios – începând cu noi înșine, căci nu ne-ar strica să fim materie primă pentru cele mai bune glume pe care să le facem pentru a descreți frunțile neplouate în episodul în curs.
Ilustrație: Diana Ioana Bobeș