De multă vreme, în lumea „dezvoltării personale” (și stiți prea bine de ce-am pus ghilimele) circulă niște idei preluate din vechile filosofii extrem orientale – chineză, japoneză șamd. Până aici, toate bune, știm că băieții ăia au destule de spus în sensul ăsta.
Din păcate însă, mulți părerologi interpretează cum vor ei preceptele în cauză, lăsând din ele doar o formă comodă, ușurică și accesibilă care să mângâie pe creștet doritorii de „gândire pozitivă”.
Vorbim despre zen, mahayana și confucianism ca despre ultimele meciuri de fotbal, ne pricepem toți la asta (mai ales io!). Și, ca să părem interesanți în fața cursanților, aducem niște idei din cultura chineză veche, ușor dezbrăcate de fond, le strigăm tare și competent și gata.
Omul a înțeles că trebuie doar să gândească pozitiv și problemele din viața lui au luat sfârșit. Trebuie doar să zâmbească mereu și să ofere îmbrățișări gratuite și fericirea i se va vărsa în cap. Mă rog, la urma urmei, fiecare își alege calea, n-am eu dreptul să deschid gura în sensul asta.
Aș vrea doar să comentez puțin asupra unei idei des întâlnite, și anume aceea cu „primul pas este cel mai important”. Peste tot întâlnim motivaționale sforăitoare care ne strigă acest chinezism. În realitate, preceptul nu spune deloc așa. (va urma)
