În iarna aceea calică-n zăpezi, babele se dădeau pe congelatorul de la frigider, moșii-n scrânciob iar copiii pe Animal Planet.
Cu toții așteptam o țâșnire capodoperală a acestui desen animat și priveam cu o speranță din ce în ce mai matură către sistemul de canalizare al orașului. De cele mai multe ori însă nu venea Dumnezeu, deși Lui ne rugasem.
Venea doar dracul și ne aducea cadou un prim-ministru nou-nouț și blondă. Și biciclete. Multe biciclete. Niște biciclete de un roșu-metalizat făr’ de margini, cu care ne-am fi putut petrece concediu-n voie în Teleormania, după care, la revenire, ’napoi la pușcărie.
Cu bilet de voie semnat personal de el. Ne răsfăța. Uneori însă – e drept, cam rar – apărea chiar Dumnezeu, în persoană. Purta o cravată prăzulie fâlfâind peste o cămeșuie turquoise, nădragi gălbui, și-i aducea dracului o râșniță pentru brânză („Că nu prea făcuși…”, îl dojenea). Și-o bicicletă. O bicicletă nou-nouță vopsită-n albastru-ceruliu-de-primăvară.
„Că, știi? – îi explica El dracului –,lumea-i colorată… E drept, că printre paralele-ntre paralele, (matematic și, de fapt, geometric vorbind) se-arată mai puțin, e mai discretă. Și da, să nu uit: Cu asta n-ai cum ajunge chiar până-n Teleormania. Însă, don’t worry be happy, că tot n-o să ai nevoie să bați atâta amar de drum până acolo… Cu mult, cu mult mai pe-aproape, Daddy.”
