Azi o ard în notă nostalgică, pe principiul „ce bine era când eram tineri, ce nasol e azi când tinerii nu-și mai respectă vârstnicii și roșiile au gust de plastic”. Cândva Sibiul avea unul dintre cele mai mișto festivaluri de jazz din țară, dacă nu cumva cel mai tare.
Casa de Cultură a Sindicatelor, minunată clădire în stilul „noii arhitecturi socialiste”, după cum ne relatează maestrul Chiseliță în Tribuna (un vechi ziar de tradiție sibian pe hârtie, pentru cei care au deschis telefoanele mai târziu), era locul în care libertatea de expresie se regăsea prin muzică, dans și mai ales spirit. Sala era plină mai mereu, și nu de snobism, ci de pasiune; iar dacă nu mai prindeai loc, puteai oricând să asculți concertele acasă pe TVR, unde devenise o tradiție să fie transmise live.
Odată cu momentul 2007 și redeschiderea Sălii Thalia, ca templu al culturii sibiene, în mod complet nenatural, jazzul s-a mutat acolo, schimbând libertatea cu fracul și publicul tânăr cu personalitățile lumii bune a Sibiului. Bilete scumpe, lipsă de respect pentru publicul de jazz și un renume care s-a risipit în marea de evenimente cu artificii a orașului. Modernismul dezastrului comunism și postcomunist a fost înlocuit cu platitudinea conservatorismului sibian de modă nouă.
De câțiva ani, un alt festival de tradiție sibian, recunoscut pentru filmele documentare deschizătoare de minți și suflete, dar și concertele și berile târzii din hol, s-a mutat în templul falei sibiene.
