Atilla Weinberger, cunoscut ca A.G. este un renumit muzician de blues și jazz. Mai mult decât atât, este unul dintre cei care au promovat constant cele două genuri muzicale pe teritoriul țării noastre, până în momentul emigrării sale, în Statele Unite. Pe AG, ca și pe mulți alții, I-am prins la festivalul de la Focșani de acum o lună. Iar el, foarte amabil, mi-a răspuns la câteva întrebări.
Cum vi se pare Focșani Blues Festival?
E o întreprindere foarte periculoasă, care o să ridice foarte mult standardele din România, dar și din Europa. Se face asta dintr-o ambiție înduioșătoare. Apreciez naivitatea cu care s-au aruncat înainte, pentru că nu e deloc ușor. Suntem deja la a doua ediție și o depășește cu mult pe prima. Uite, de pildă, totul a fost concentrat într-un singur loc. Artistul se schimbă și se duce direct pe scenă.
De unde a pornit pasiunea pentru genul acesta de muzică?
Povestea e destul de lungă. Pe scurt, am avut meningită la vârsta de 10 ani, am fost în coma 4 zile, apoi mi-am revenit și am zis că vreau să fiu chitarist de rock’n’roll. Și de atunci încerc să îmi direcționez fiecare zi din viață pe această cale. Sper ca într-o bună zi să mă pot autointitula „chitarist de rock’n’roll” ca și spirit, dar nu ca gen muzical.
Dintre toate festivalurile la care ați fost, care v-a marcat cel mai mult? Care v-a rămas în minte?
Focșani și Clujul. Totuși este un loc la Sighișoara cu care nu sunt de acord. Au introdus oarecum o toxicitate, de a nu accepta muzicieni autohtoni pe bani publici. O discriminare pe bani publici, inacceptabilă. Revenind la subiectul inițial, lângă Las Vegas se află Red Rock. Seamănă puțin cu Grand Canion, doar că la proporții mult mai reduse. Și de jur împrejur stâncile sunt luminate, iar în jos este scena. Te simți de parcă ai fi pe Marte.
N-ați avut nici un moment în care v-ați dorit să renunțați?
Oh, ba da! Dar astea trec repede. Știi cum e când te duci să faci duș te dai cu șampon, și se oprește apa. Tu deja ai șampon în păr. Ce faci? N-ai ce face. Te scuturi și mergi mai departe. Totuși am jurat pe un drapel când am pus mâna pe instrument. Asta
deja este o aventură de ordin etic. Nu mai pot să renunț la un jurământ pe care l-am făcut când am fost adolescent. A devenit un principiu. Greutățile vin. Uite, de exemplu, când am ajuns în Las Vegas, în primele două luni am fost nevoit să mănânc din gunoi. Aproape am fost homeless. Plăteam 19 dolari pe o chirie într-o clădire jalnică, dar n-am renunțat. Știam că mai jos de atât nu se poate și atunci, m-am ridicat.
Câteva cuvinte despre „The golden age” al blues-ului românesc.
România anilor ‘90: am deschis primul club de blues în București care s-a numit You&Me. După, au început să apară astfel de întreprinderi. Am avut emisiuni la radio, concerte, festivaluri.
Dar pentru dumneavoastră, care a fost cea mai frumoasă perioadă, în ceea ce privește cariera? Mie mi-a fost cel mai bine în perioada 2002-2006, la Las Vegas, când deja aveam agent, un contract cu o casă de discuri, 200 de concerte pe an. Am fost selectat pentru premiile Grammy.
Cum a fost când v-ați întors acasă? Am găsit haos. Eu când am plecat din țară am lăsat lucrurile bine organizate. Aveam o cotă de piață. Cu toate astea în cei 6 ani cât am lipsit totul s-a dus de râpă. A trebuit să o iau de la 0. Oameni au recăpătat încredere încetîncet și au început să cânte din nou blues.
De ce considerați că acest gen muzical nu este așa promovat?
Să știi că asta este situația în lume, în general. Totuși e o treabă de nișă, nu este mainstream. Eu cred că acest festival niciodată nu va fi aici Untold, care este apogeul de mainstream al epocii post adevărului în care trăim. Noi trebuie să înțelegem epocile culturale în care ne naștem și prin care trecem. Eu am prins epoca modernă și crearea canalului MTv în 1981. Am trăit toată epoca postmodernă. Acum se face tranziția către epoca post adevărului când apar numai fake news-uri. Totul e un haos.