Din punctul meu de vedere, cel mai comod mijloc de transport rămâne trenul, mai ales dacă, fumător fiind, te-nțelegi cu nașul. Adică, să nu stai țintuit într-un scaun, să te poți mișca în voie, să te poți întinde.
Desigur că asta mai depinde și de numărul și felul celor cu care te nimerești în compartiment. În plus, mai poți schimba o vorbă. Nu prea multe, fiindcă aia ar fi deja plictiseală. Îmi amintesc cu foarte mult drag de acel drum, de-acum vreo cinci ani. În compartiment n-a mai intrat decât un domn în vârstă, cu o privire răvășită.
Purta un papion roz care m-a făcut să mă gândesc la lucruri delicate. Primul lucru pe care l-a făcut, de cum a intrat, a fost să-și lase capul în mâini și să murmure, de-abia auzit Ah, Ploieștiule, Ploieștiule… Nu știu de ce, dar m-am simțit dator să comentez: Presupun că vă referiți la orașul cu același nume, domnule.
Egzact la el mă refeream, domnule!, s-a însuflețit el, după care a tăcut, demn. Eu mă deplasam, de fapt, la Sinaia. Însă după ce că mă băgase deja la idei, cu vreo zece de minute înainte de Ploiești, domnul cu papion a mai suspinat o dată, de data asta sfâșietor, ca un zbor alb de porumbei, Ah, Ploiești, Ploiești!, încât n-am mai simțit nevoia să stric ecoul. Ba chiar am coborât amândoi la Ploiești. Iată ce-nseamnă empatia – mi-am zis –, cumpărându-mi un nou bilet, până la Sinaia.
