M-am născut la vreo 50 de metri de mare. Uneori, noaptea, când se mai potolea viața de zi, auzeam valurile turbate. Spre deosebire de băieții din alte orașe, care-și purtau la gât cheia de la casă când plecau la joacă, noi, ăștia de la mare, o legam de slip, fiindcă plecam să facem baie.
Luam un prosop și-o pereche de șlapi și ne înființam la buza mării cu o grabă de parcă pleca apa de-acolo și n-o mai găseam. Am învățat să înot de nevoie. Fricos fiind, nu-mi dădea ghes să intru în apă prea ușor. Dar aveam de ales între frică și rușinea de-a fi ciuca miștoului celorlalți.
Eram odraslă de oltean, nu puteam să mă fac de râs, și-am intrat în apă. De unde n-am mai ieșit până azi. Înot mult, kilometri întregi de la mal spre larg, îmi place liniștea de-acolo, uneori mai vin și niște turbăciuni de delfini sau pescăruși care planează la un metru de mine. Și, mai mult decât orice, îmi place nesiguranța de acolo.
Sentimentul ăla când știi că ești fix un fir de păr, că nimeni nu te poate ajuta cu nimic. Starea aia în care ești la mâna mării – dacă n-o respecți, ești mâncat. De aia cer mereu voie mării să înot. De-asta nu fac triatloane, toată lumea mă întreabă de ce nu vreau.
Pentru că nu vreau să demonstrez nimic, nu vreau nicio confirmare. M-am născut la 50 de metri de mare, pentru mine nu e o competiție, e un dor.