Are vreo șaizeci și ceva de ani, mustață și o cafenea foarte săracă, aproape de faleza din Essaouira. Îl cheamă Said, fumează mahoarcă și face cea mai bună cafea din orașul ăla.
Și mă puteți crede, am fost acolo mulți ani la rând. Mă duceam dimineața, știa că vreau cafe-noir, scoteam un pachet de Camel fără filtru, îl serveam și pe el, mai întâi refuza politicos, pe urmă lua o țigară, se ducea să-mi aducă cafeaua, se așeza lângă mine și începeam să vorbim.
Turism, loc de baștină (da, știu România, Hagi). A fost șeful meu, zic, am lucrat cu el la echipa lui de fotbal. Să-i spui că Marocul știe de el, zice, avem și noi un fotbalist Hadji. Lumea a luat-o razna, mon ami, oamenii se feresc mult mai mult azi, nimeni nu mai dă țigări cuiva, se tem toți, e păcat. Deja mă cunoaște bine, de fiecare dată când ajung în Essa și merg la el, mă îmbrățișează și mă binecuvântează.
Pun pachetul de țigări pe masă, nici nu mă mai întreabă, se servește singur (nu mai ai Camel sans filtre, mon ami?) Nu, zic, nu prea mai găsesc, iau Marquise de-ale voastre, îmi plac și astea. Îmi face cunoștință cu motanul Clementine, nou-pripășit la cafenea, de-ăla de se bate cu câinii de pe-acolo.
Săptămâna trecută, Andreea mi-a zis de-o cârciumă ponosită din București, unde servește Omer, patronul. Mi-a adus aminte de un vânzător de lactate din copilăria mea, Omer. Am să merg cu ea săptămâna asta să mâncăm la cârciuma asta.
