Câteodată, când vin şi mă aşez pe câte un scaun, îmi aduc aminte de bancheta din spate a maşinii lui Robert de Niro în Taxi Driver, cea pe care trebuia el să o cureţe după fiecare noapte petrecută în oraş.
Îmi imaginez metroul înainte de închidere, golit de pasageri.
Câteva femei adună rămăşiţele zilei. Scaunele stau neclintite, la locurile lor, dar nimeni nu le observă, nicicând vreo urmă de apă sau detergent nu le-a călcat pragul. Pe fiecare scaun se adună karmic vieţile şi bacteriile celor care au stat aşezaţi pentru câteva staţii, iar fiecare zi îngreunează bagajul acesta involuntar.
Noaptea, înainge de retragere, pare că auzi vocile cum şuşotesc în vagoanele goale. Nimeni nu curăţă scaunele din metrou cum făcea de Niro în film. Ce să fac? Să pun şi eu mâna pe armă?
Îmi fac, în schimb, un abonament nou. Trimit banii a lehamite înspre femeia neştiută din gheretă. Taxez şi, pe bucata de hârtie rămâne inscripţionată ziua de azi. O să arunc ziua aceasta aşa cum am aruncat serii întregi de hârtii asemănătoare. Aşa cum arunca de Niro hârtiile după ce curăţa bancheta.
Nu m-am ataşat niciodată de vreun abonament de metrou. Nici atunci când te descoperisem pe tine, prietene, nu m-am gândit o secundă la hârtia aia cu ziua ştanţată etern pe ea. Când mă aşez, uneori, în braţele tale, îmi amintesc că şi tu eşti o curvă.
