În București m-am întors cu trenul. Era târziu, eram obosită, am vrut să iau un taxi, dar dintre șoferi nici unul nu mergea pe ceas. M-am aruncat pe scări în jos înspre metrou și-am început să recunosc mai întâi mirosul, apoi starea de spirit. Noaptea, când vin de la gară, metroul mi se pare cel mai trist. Se plimbă înăuntrul lui cele mai nefamiliare personaje. Stau ghemuită pe scaunul meu, îmi doresc să nu mă privească nimeni, să ajung mai repede „la stația mea”, să uit. Impresia persistă. O commedia dell’arte în care personajele se clatină continuu – de la mișcarea vagonului și a molimilor din suflete. Am senzația că niciodată la ora aceasta nu te voi întâlni pe tine, prietene. Înaintea mea e un bărbat în pantaloni scurți și maieu, are păr lung, e blond, 50 de ani. E imbracat sport. Brațele și subsioarele îi sunt epilate. Ba chiar și picioarele. Îmi lasă senzația că ar fi un om cumsecade, dar ceva din propria senzualitate îl incomodează. Încerc să mă imaginez spunându-i noapte bună. Poate ne-ar ajuta pe amândoi să spunem ceva cu ocazia ne-întâlnirii noastre. Cum cere datina, tăcem și unul și celălalt. Orasul adăpostește la sine atâția oameni care nu mai știu de ei. De fiecare dată noaptea, când mă-ntorc, mă înfior de atâta singurătate.
