„Nu, așa ceva este imposibil.” Era Sfânta Maria și el spăla geamurile. Rămăsese cu cârpa în mână, se uita la mine lung. „Te rog, oprește-te. Lasă-le.” Am plecat din bucătărie. M-am așezat pe saltea. Mi-au dat lacrimile. I-am spus „Încă nu pot să-mi imaginez cât de departe suntem unul de celălalt.”, i-am spus „Nu știai că e sărbătoare?”, i-am spus „Și părinții mei se certau între ei dar cred că amândoi știau că azi e sărbătoare, noi n-avem nici măcar asta în comun.” Încerca să mă liniștească. „Tu nu înțelegi? E ca și cum îmi distrugi rădăcini sufletești de care nici nu știam… Credeam că avem un imaginar comun, că știm amândoi că atunci când e Sfânta Maria e sărbătoare, nu trebuie să fii religios, e ca și cum din programul nostru genetic ar face parte aceleași date, așa e lumea.” Plângeam deja și mă lipisem de calorifer. „Ca Arca lui Noe. Te-ntâlnești cu un european în celălalt capăt al lumii și amândoi știți cine e Noe, nu trebuie să-i explici, e o rădăcină care există, pur și simplu.” Priviți din afară, eram doi oameni care nu aveau motiv de ceartă și-l căutau cu tot dinadinsul. A doua zi sunt în subteran, încerc să-i povestesc unui scaun din metrou de toată această poveste și mă simt tristă și halucinant de bucuroasă și nu-nțeleg de ce, pentru că am tovarăși o bucată de plastic și un om cu care abia încep să-mi împărtășesc miturile.
