De Sibiu. De străzi inundate de frunze moarte. Covoare de frunze. Pe care pășeam când eram copil. Și acum pășesc, doar că am uitat să mă bucur de sunetul acela. Sunetul frunzelor uscate, călcate în picioare.
Acum a rămas doar graba. Rareori mai apare bucuria și mirarea. De gama aceea infintă de culori. De asfințitul sublim care doare de cât de frumos e. De aerul rece al serii care pătrunde cu totul în tine. Respiră, copile!
Respiră până te iau amețelile și te întinzi lat pe maldărul de frunze uscate. Și le simți mirosul și uscăciunea încă vie în podul palmelor. De Sibiul tomnatec și rece. Ca o poezie rătăcită într-un raft al unei biblioteci prăfuite. Ca o melodie de pe un disc transmis din generație în generație. Frumos e în septembrie la Sibiu!
Și iată că e primul an în care festivalul 25 de ore de teatru non-stop are loc toamna. A crescut mare, merge la școală. Are emoții: „Oare vor veni oamenii din târg să mă vadă, să respire cu mine? Fără ei, rostul meu piere!”.
Și echipa asta minunată de oameni tineri care aleargă dintr-o parte în alta a orașului, joacă spectacole în cartiere, sub pod pe malul Cibinului, tipăresc afișe, pregătesc festivalul, dau formă viselor, fac invizibilul vizibil. Oare vor mai apuca ei să respire? Să se bucure? De tot ceea ce fac, de frunze, de apusuri. De toamnă.
