Călăreții habar nu aveau de harta orașului, după cum nici numele nu i-l cunoșteau. Odată ajunși, au descălecat direct în centru. Nu că l-ar fi știut sau musai, însă acolo orașul devenea brusc generos. Aveau loc, adică.
O vreme s-au jucat cu nebunul orașului. Apoi s-au tolănit să se odihnească pe iarba cea întunecată. Neavând zei, au privit catedrala din centru ca pe o
umbră binecuvântată. Când s-au trezit era deja noapte și femei șovăielnice le dădeau târcoale. Nu s-au mirat foarte tare. De când tot călătoreau învățaseră că orice oraș devine mai ospitalier la vreme de noapte. Cronicarul călăreților era un bătrânel de treabă, veșnic cu o lumină de zâmbet pe chip. El aduna mereu împrejurul lui toți puștii urbei, construindu-le zmeie colorate, învățându-i să le înalțe în văzduh. Orașul devenea astfel mai vesel decât fusese el vreodată. Din păcate, cronicarul nu avea carte, nu știa scrie, era doar un munte de oralitate. Vorbea atât de repede încât îndată se făcea seară și nu rețineai nimic. Ăsta era și motivul pentru care călăreții habar nu aveau din cine se trag, de unde veneau și nici de ce călăreau ei de atâția amar de ani. Pentru viitor se ajutau de predicțiile unui cărturar. Cărturarul era un tinerel care-și petrecea timpul măsurând cerul și alungând muște. Nici el nu avea carte. Din cauza asta călăreții nu știau nici
încotro se duc. Totuși, le plăcea meseria asta.
