Dragul meu prieten,
Vara aceasta m-au purtat drumurile până într-un sat din Germania, un sat semipărăsit, la marginea căruia a înflorit o fermă. Se plantează busuioc (de zeci de feluri), cimbru, vinete, roşii, ardei şi câte altele pe care nu le ştiu. Seminţele sunt adunate de peste tot din lume şi sunt cultivate urmând principiile agriculturii biologice. Pe lângă apă şi soare – plantele sunt hrănite şi cu muzică ambientală (foarte bine aleasă). Pereţii casei în care locuiesc stăpânii sunt tapetaţi cu lut. Pe lângă zeci de alte lucruri – au şi un pian. Într-o dimineaţă le-am spus că vreau să plivesc răsadurile. Am luat-o pe Marta cu mine, ne-am descălţat, ne-am îndoit şi-am început să smulgem firele de iarbă care nu lăsau busuiocul să învie. Maria şi Marta, surorile unui Lazăr care se năştea din nou sub forma plantelor aromate. Şi-n timp ce mâinile noastre alungau buruienile, gândurile umblau printre mituri. Povestea noastră plutea lin între Moby Dick, Don Quijote, Iliada şi Odiseea, mirându-ne una de cunoştinţele celeilalte şi descoperind o forţă uluitoare care prindea sens viu din interiorul vieţilor trăite până atunci. Bietul meu scaun de metrou, înţelegi ce-ţi spun aici? Pentru câteva ore, prin noi au coexistat miturile şi riturile. Vieţile noastre s-au aşezat pe coordonate de care uitaseră, spre o existenţă esenţializată. Off, mi-e teamă că nu înţelegi.
