„Era o povestire în care un om de ştiinţă care există, e real, îl găseşti pe internet, descoperise într-o enciclopedie un articol despre un trib necunoscut şi nimeni altcineva nu citise articolul acela, iar textul e scris astfel încât apar împreună şi nume ale unor savanţi care chiar există şi personaje ficţionale.” a spus ea dimineaţă. „Da, era tribul aceluia căruia nu-i plăceau oglinzile şi reproducerea.” i-am răspuns, amintindu-mi chiar şi aşezarea în pagină a textului, fontul mărunt şi paragrafele potrivite ca dimensiune.
„Uitasem de asta, dar ai dreptate, era în text. Ce ciudat că eu am reţinut altceva, legat de modul în care vorbeau, puteau să exprime cu ajutorul limbajului moduri ale timpului pe care noi, altfel, nu le avem. Mi-amintesc că substantivele erau importante pentru ei şi pentru limbajul acesta, descris în amănunt. Erau şi exemple, pentru că articolul era construit academic şi, deci, pusese şi citate, dar citatele erau la rândul lor jumătate reale, jumătate ficţionale.” a continuat ea. O urmăream cum se pierdea în interiorul poveştii şi aproape n-o mai aveam lângă mine, pe stradă, atât de mult se subţiase şi devenise un text abia amintit. Încercam să-mi înfig bine picioarele în asfalt şi să nu dispar şi eu în interiorul unui cuvânt pe care nu-l cunoşteam pe de-a-ntregul.
„Următorul pas ar fi să scriem noi o poveste nouă din rămăşiţele pe care ni le amintim. Aşa ar fi Borges.” zic şi cobor.
