Azi. Deschid ușa s-o-ntind spre serviciu. Surâsul vecinei de vizavi, deja înăuntru, mă trage lângă ea și mă-nghesuie în lift. Ea miroase ca o pădure nedusă încă la biserică. Îmi amintesc că data trecută aproape mă drogase, nemaiajungând la scârbiciu. În troleibuz, o domnișoară diafană ca un curcubeu recapitula un curs, probabil, pe o tabletă. Tot ce mi-aș fi dorit ar fost să fi fost eu touchscreen-ul ei, chiar dacă mă gâdil.
Ajuns la birou, m-am simțit precum la Hiroshima (mon amour), în ziua de 6 august 1945, când am dat cu ochii de noua secretară a șefului. Pentru mine, „bomba” de 8 Martie mă arde și vara și toamna, ba chiar și iarna, deși ele umblă cam prea înfofolite pentru gustul meu, ascunzându-se parcă. De fapt, mi se întâmplă mai subțirel ori mai dogoritor în fiece zi a anului.
Pentru că, recunosc, sunt un afemeiat, un veșnic visător, un mereu îndrăgostit, un iubăreț și un plâge-după-pielea-lor. Și mai cred că nici ăi de la ONU n-au fost mai cuvioși alegând sărbătorirea superbității lor taman în prag de primăvară, când feromonii ne zburdă veseli prin hemograme și ne înoată stil fluture nu numai prin stomac. În plus, deloc aiurea au proptit-o ei într-o zi de 8… Cum adică, de ce?
Păi bine, măi, hăndrălăilor, vouă nici pân’ la vârsta asta nu v-a picat fisa că cifra 8 este de fapt un infinit ridicat pe două (superbe) picioare (lungi și asurzitoare)?
Paul Vinicius – „Scriitor și Joker de Treflă în Statele Unite ale Poeziei, Muzicii & Insomniei”
