Secția de poliție era luminată a giorno. Era un du-te vino de pești, fete ușoare, femei cu barbă, castani înfloriți, hoțomani bătrâni cu mănuși roșii, șoferi băuți, o negresă cu o umbrelă cât Sala Palatului, copii rătăciți. Polițista Roșie îi invită pe oaspeții ei în birou. Aprinse lumina.
În primul rând, zise frumoasa femeie ofițer, aș vrea să știu ce cauți dta, Șeherezada, în București. Tu ești din altă lume, din alt timp, ai venit să-mi zăpăcești oamenii? Să le spui povești cu viziri? Cu călăreți albi din cap până-n picioare? Să-mi aiurești tinerii, de care răspund, cu întreceri cavalerești? Dacă te-ar asculta, ei unde-ar trebui să se desfășoare? Poți să-mi spui? Stai, se burzului Șeherezada, n-am venit să sucesc mințile nimănui. Ești greșit informată, ori spui aiureli. Am venit, e adevărat, dintr-o altă lume, dar doar ca să văd Bucureștiul noaptea și să am ce povesti califilor mei din Orient.
Viața de noapte a Capitalei voastre e la fel de trepidantă ca ziua: spitalele duduie, tipografiile la fel, redacțiile de ziare sau radio mustesc de oameni, Centrul Vechi își revarsă berea până spre Dâmbovia, se iese de la teatru, se merge în vizite, iată deci numai câteva aspecte ale colcăielii nocturne din metropolă. Înțelegi? Asta am venit să văd, ca să spun mai departe.
Denis Dinulescu
Prin anii 80 ai secolului trecut l-am cunoscut pe Mircea Horia Simionescu. Ne-am împrietenit și, la o fasole bătută la el la Pucioasa, mi-a spus: Scrie, că tu n-o faci degeaba. Așa fac.
