Călătoria începuse ceva mai devreme, într-un tren personal. Se vorbea tare la telefon, mirosea infernal, naşul era ca pe vremuri, un bătrânel uscăţiv şi tenace. Afară, pe maidan, încă mai sunt copii care aruncă cu pietre înspre tren. Copiii sunt în afara unui gard însemnat cu graffiti; gardul delimitează un viitor cartier rezidenţial, curat şi aranjat, ca scos din cutie.
Când te dai jos din tren ai senzaţia că eşti murdar şi probabil chiar eşti. Lumea pare că se mişcă în reluare, ca acum 10 ani. Coborâm la metrou, parcurgem câteva culoare stătute. 3 minute până la tren. Înghesuială.
Îţi şoptesc că e mai bine pe facebook, acolo toată lumea vorbeşte de literatură şi politică. Lângă noi e un rocker cu părul negru, lung, şi câteva boabe de mătreaţă pe umeri. Chiar suntem în 2017? Metroul ăsta a venit prin tunel, din trecut. La următoarea staţie se umple până la refuz. Oameni peste oameni. Mă uit peste umărul unei fete, la mesajele pe care le scrie şi aş vrea să-i corectez ortografia. Totul e greşit.
În braţele unor fete tinere zâmbeşte o fetiţă. O aşează pe scaun şi, atunci, în tot metroul se aude un ţipăt prelung. În lumea noastră de-acolo, doar ţipătul era proaspăt. Noi, toţi ceilalţi, mai fusesem pe-acolo şi treceam încet încet.
Maria Balabaș,
Practică Dimineața crossover la radio și alte câteva proiecte artistice. Îi place să gătească și să facă ordine… Trăiește câteva vieți într-una singură, unele vizibile, altele invizibile…
