Pe drumul ăsta obișnuiam să merg singur, noaptea, conducând încet și ascultând diverse. Plecasem împreună cu ea, de la Fish, neștiind ce să fac. Îmi plânsese-n brațe până la 4 dimineața, când am hotărât să mergem. Unde mă duci, a întrebat, după ce ne-am urcat în mașină. Nu știu, am zis… Și chiar nu știam. Ne-am plimbat prin noapte vreo oră, până am realizat c-am ajuns pe șoseaua aia.Stătea în scaun, întinsă pe spate, și-mi spunea că-i pare atât de rău… Nu voiam carnea ei, nu mi se părea important, atunci. Avea niște mâini extraordinare și scria haiku într-un fel dezarmant, violator, nici măcar nu-și dădea seama de asta.
M-am trezit conducând pe exact acea șosea. Pe la mijlocul ei, am oprit mașina în plin drum, hai afară, i-am spus. Unde? Vino! Mașinile treceau pe lângă noi, claxonând isteric, mă ținea strâns și dansam pe o piesă Yello pe care ce banal – multă, multă vreme n-am suportat s-o mai aud. Nu știu cât am dansat așa, în mijlocul strazii, în mijlocul nopții… Am sărutat-o în fugă, abia atins. Ne-am despărțit după puțin timp. De fapt, nu fusesem decât ceva exotic pentru ea, ceva nemaiîntâlnit, doar s-a jucat. N-a înțeles niciodată de ce n-am dus-o la mine în noaptea aia… S-a măritat, ceva mai târziu, regretând. Nu știu dacă am fost un imbecil sau doar un banal, n-am făcut dragoste cu ea. Dar am iubit-o…
Când nu face de toate, Paul Dicu face altceva. Pe scurt, este personal trainer, maestru de arte marțiale, copilot de raliuri, alergător de maratoane prin deșert pentru instituții caritabile, basist amator și autorul blogului pauldicu.ro.
