Cea mai lungă ședere a mea într-un bar a durat cu puțin sub o lună. Era un local nonstop, în care se mai și mătura. Când se întâmpla asta – pe la ore mici, spre dimineață, în afara sforăitului meu nemaimișcând pe-acolo decât trosnitul fălcilor personalului –, eram cărat de mâini și de picioare și întins pe o masă sub care măturile își făcuseră meseria. Ferestrele aveau storuri din bambus afumat și lumina zilei abia răzbea. De fapt, în toată perioada aia nici n-am prea știut dacă era zi sau noapte și nici că mă durea. Bănuiesc că am intrat acolo într-o marți, din întâmplare, cârmit de un prieten nevăzut de mult, cu care am băut zdravăn. Spre dimineață am constatat că dezertase, dar în chiar ziua aia, ca și în cele următoare, m-am trezit cu o droaie de amici pe-acolo. Se bucurau să dea cu ochii de mine și mă tot cinsteau. După vreo două săptămâni, găsindu-mă în același loc, se mirau de coincidență, iar când auzeau că nici măcar nu plecasem, nu mă mai cinsteau. Mai înțelegător, patronul, găsindu-mă mereu la datorie, mi-a deschis cont la vodcă, oferindu-se să mă și angajeze. L-am refuzat politicos, spunându-i că sufăr de microporos. Într-o zi însă m-am trezit în nări cu un puternic miros de alge. Am înțeles că vara îmi trecuse. Și mi s-a și strecurat în creier, cu un chibrit aprins, vecina mea Furnică.
Paul Vinicius – Scriitor și Joker de Treflă în Statele Unite ale Poeziei, Muzicii & Insomniei
