S-a aşezat în faţa mea. Pe cap avea o căciulă de blană. Modestă. Maro. Paltonul era bleumarin şi cădea larg peste cizme; de sub el se ghicea o fustă la fel, bleumarin şi lungă, întinsă peste pântec, şolduri şi coapse, până aproape de glezne. Şi ele erau modeste, la fel ca ochelarii pe care-i purta blând pe nas. Eşarfa era singura care strălucea pe parcursul corpului ei. Mâinile erau puternice, butucănoase, unghii natur, purta verighetă. Era masivă cu totul. Masivă, modestă, blândă şi atentă la cărticica de rugăciuni pe care o ţinea pitită între haine şi mâini.
Dincolo de ea, la un scaun distanţă, stătea tolănit un băiat. Era tot un carou colorat, un blug şi-o nepăsare.
Între ei se răsuceau o pungă mototolită şi un cui. Cui pe bune, de metal. Un şurubel mic.
Mă-ntrebam cum ar fi arătat ziua mea dacă vreunul dintre personajele acelea s-ar fi aşezat pe mine. Eram liber, doar. De ce n-or fi ales partea aceasta a vagonului? Se simt mai bine „dincolo”? Ca scaun de metrou, cam trebuie să rămâi la locul tău. Uneori, îţi imaginezi tot felul de lucruri legate de personajele pe care doar le vezi şi nu le simţi şezând cu adevărat pe tine.
Îmi povestea asta scaunul meu, de-acum prieten, într-o dimineaţă, iar eu m-am ridicat brusc şi m-am lovit de un burtos care tocmai intra în vagon.
Maria Balabaș,
Practică Dimineața crossover la radio și alte câteva proiecte artistice. Îi place să gătească și să facă ordine… Trăiește câteva vieți într-una singură, unele vizibile, altele invizibile…
