Împărtășesc cu prietena mea, Mari, aprecierea cărților intense și stranii (chiar dacă uneori se lasă cu zguduirea confortului sufletesc urmată de amenințări reciproce „las’ că vezi tu ce pățești dacă mă mai pui să citesc așa ceva” etc, etc.).
Așa că atunci când mi-a recomandat „Lumina dintre oceane”, am avut o ușoară ezitare, urmată însă de un curajos whatthehell, hai să vedem ce se întâmplă.
„Lumina dintre oceane” este romanul de debut al scriitoarei australiene M.L. Stedman (M vine de la Margot, L nu știu de la ce vine, scriitoarea pare foarte reticentă în a divulga informații personale) și a apărut pentru prima dată în 2012 în Marea Britanie. A devenit în scurt timp bestsellerul lunii (în august, pe Amazon) și a fost alegerea cititorilor Goodreads în același an.
Aș spune că Lumina… este povestea de dragoste a lui Tom Sherbourne (întors în Australia după ce a luptat în primul război mondial, întors întreg la trup, dar nu întreg la suflet – „Cu toate astea e și el plin de cicatrice, căci trebuie să trăiască în același trup cu omul care a făcut toate lucrurile ce trebuiau făcute la vremea aceea”) și a lui Isabel, femeia care acceptă să-și împartă cu el viața la far, pe insula Ianus Rock. Dar, de fapt, sunt multe povești împletite în carte. A lui Lucy, bebelușul care naufragiază pe insulă într-o barcă, alături de un bărbat mort (tatăl său, cum s-a dovedit ulterior), a Hannei Roennfeldt (mama biologică a lui Lucy), care își plânge copilul dispărut.
„Binele și răul sunt ca niște șerpi scârboși atât de încurcați, că nu-i deosebești unul de altul decât după ce-i împuști pe amândoi, și atunci e prea tarziu”.
Și fix acest lucru face ca romanul să fie mai mult decât o poveste de dragoste sau o poveste de familie. Face să fie o poveste complicată și fragilă despre dileme existențiale (ce contează mai mult, să spui adevărul și să distrugi omul pe care-l iubești cel mai mult, sau să ascunzi faptele și să rănești un necunoscut? Se poate clădi liniștea unei familii pe o decizie de acest fel, indiferent ce opțiune este aleasă?).
E o carte intensă și stranie, dar foarte frumoasă, pe care o recomand cu toată inima, chiar dacă știu că inima voastră nu va mai fi la fel după ce o citiți.
„Dar, comoara mea, e mult mai puțin epuizant să ierți. De iertat, nu trebuie să ierți decât o dată. Ura trebuie să o simți în fiecare zi, de dimineață până seara.”
Irina Șubredu
