Multă rătăcire, frustrare, răzbunare, încântare. Asumare? Tot mai puțină. Sau… poate nu o văd eu. Am ajuns la o vârstă la care n-ar trebui poate să mă minunez. Dar o fac. Cu multă scârbă în ultima vreme. De ce? Din cauza lor. Femei și bărbați deopotrivă, devenite niște părți ai unui desfrâu din care nu știu ce va mai rămâne. Suflete rănite? Cred că doar dureri de cap.
Să te vinzi pentru ceva… cândva, asta făceau curvele. Azi, până și bărbații au ajuns să o facă pentru o avansare, ceva. Oh, da, să știți că și bărbații se vând. Iar eu aș avea niște exemple. Dar nu prea aș vrea să le stric „imaginea” și așa șifonată de prea multă disperare. Dar să revenim la femei. La acele femei din care doar constatările bilogice au rămas, căci la capitolul comportament au picat de mult timp testul eleganței și rafinamentului.
Deci, să vorbim despre specimenul de oraș cocoțat pe tocuri zi de minim 10 cm și noapte, care „muncește” de nu mai poate de o vezi mai mereu prin oraș relaxându-se sau făcând puțin shopping, că deh, așa-i șade bine. Să vorbim despre parașuta terestră numită mai nou divă urbană, dispusă să plece imediat cu unul mai acatare care se oferă să îi cumpere ceva. El e un alt „iubi” căruia nu-i poate decât mulțumi pentru încă vreo săptămână în care-și potolește poftele. Oricare ar fi ele.
Cam aici s-a ajuns. Nu ne mai asumăm nimic. E mai simplu să fugim decât să clădim, știu. E mai ușor să rănim decât să iubim. Trist, căci s-ar putea ca mai târziu să fie prea târziu.
Articol de Alexandra Gugiuman
