Dacă un lucru știu sigur pe lumea asta, e că atunci când cineva nu foarte apropiat mă întreabă “Ce mai faci?”, “Cum o duci?” sau alte întrebări de genul, singurul răspuns acceptabil după regulile conversației trecătoare de pe stradă e “bine” sau o altă variantă nici-prea-fericită dar nici-prea-deprimantă. Cu cât mai vag, cu atât mai eficient. Lucrurile merg ok la birou, satisfăcător în relație, binișor în familie, etc. Dacă viața e prea bună, suntem aroganți. Dacă ne plângem nițel, suntem smiorcăiți. Și oricum o fi, sigur o să iasă puțin prea personal pentru situația ultra-sensibilă în care povestim cu o cunoștință, care negreșit cere o conversație cât mai neutră.
Însă ce s-ar întâmpla, oare, dacă am fi sinceri? Dacă le-am spune celor din jur chestii reale? Fac o grămadă de bani dar maică-mea e bolnavă, frate-meu super enervant și gagicu-meu al naibii de plictisitor – situație fictivă, nu care cumva să o ia familia personal. Să fii sincer cu oameni relativ necunoscuți e greu, necesită o grămadă de curaj și s-ar putea să iasă foarte prost (imaginați-vă un partener de conversație care pleacă vizibil cutremurat și nu vă mai salută vreodată), dar cred că merită. Ne face face mai umani, mai vulnerabili, dar și mai puternici. Iar dacă persoana cu care discutăm participă și ea, s-ar putea să ne facem și prieteni noi.
Irina Lupa
irina@zilesinopti.ro
