De mică ți-ai creionat scenariul. O poveste în care actorii erați voi, tu și el. Acel el care te-a fermecat în urmă cu ani și care azi s-a decis să facă pasul spre eternitatea alături de tine. Brusc, fluturii și-au dezamorțit aripile și au reînceput activitatea. Nu te așteptai. După atâția ani de așteptare în care ți-ai spus „încă nu e momentul”, iată-l tremurând cu teamă și emoție în glas. Nu stai pe gânduri. Radiezi. Îți spui că trebuie să fii calmă căci ai mai primit bijuterii, dar acestă podoabă o așteptai din clipa în care v-ați aruncat primul zâmbet.
E inelul pe care scrie „DA”. Bine… nu e ca în revistele pe care pe furiș le răsfoiai în zilele în care mai vedeai câte una că e „engaged”, cu toate că relația ta nu avansa în sensul firesc al oricărui cuplu ajuns la vârsta maturității, fiind mai veche decât cel mai scump vin pe care restaurantul la care obișnuiți să mergeți îl are în cramă. Totuși, ți l-a dat. „Finally”, ar spune mulți, dar ce știu ei despre adevărata fericire? „Frustrați”, îți spuneai printre dinți, cu fiecare ocazie cu care te tachina cineva. Ai reușit! Cu mâna în vânt și degetul la ochi de parcă gâzele trag la retina ta mai ceva ca muștele la știm noi ce… strălucești! De fapt, strălucește piatra ce abia se zărește pe bucata fină de aur ce formează cercul perfect creat pentru al tău deget inelar neforțat până acum să fie accesorizat. Nu de alta, dar să nu fie cumva obosit și umflat pentru acest moment. Ce mai contează că nu e diamant din moment ce zilnic auzi că „tu ești diamantul meu!”. Sigur… cine și-ar permite un diamant de minim câteva zeci de kilograme? Ah, era metaforic. Acum înțeleg logica…
Dar nebunia de-acum începe căci, după pregătiri, planuri și o nuntă ca în vis programată oricum peste câțiva alți ani, sunteți domnul și doamna X. Brusc, ceva vă strânge și vă incomodează: verigheta, acea garanție a stabilității și fericirii, pare-se că v-a adus în impasul în care niciodată nu v-ați imaginat că veți ajunge
Aproape o viață… stinsă printr-o semnătură. Încerci să înțelegi cum s-a ajuns aici și, mai mult, cum de situația de a fi „în rând cu lumea” v-a separat. Ai fi preferat, cu siguranță, fericirea și împlinirea cu care ai trăit ani… dar nimeni nu te-a avertizat. Așa se întâmplă… când lucrurile merg de la sine, nu are rost să forțezi. E mai bine să fii fericit decât să te uniformizezi doar pentru că așa trebuie… acum nu e decât o veșnică amintire. L-ai revăzut. Mai împlinit ca niciodată, ți-a zâmbit la fel ca în prima zi, doar că acum ți-a prezentat-o pe ea, mama fetiței pe care o soarbe cu privirea în parcul în care tu obișnuiești să-ți duci copilul. Două suflete ce au fost cândva un tot indestructibil ajung să-și construiască acel castel solid al fericirii separat. Emoții. „Cum ar fi fost…?”, îl întrebi… te oprește pentru a te strânge în brațele ce te-ai energizat atâția ani. „Poate va fi…”
Îți revii. E încă lângă tine. Respiri ușurată că nu a fost decât o închipuire… deodată, nimic nu mai contează decât să fiți doi. Voi doi. Abia acum ți-ai dat seama că ai înâlnit atâția oameni nefericiți în doi, încât acum știi că împlinirea nu stă niciodată în acel „DA” al cărui sonoritate o exersezi de ani!
Articol de: Alexandra Gugiuman
