„E liniște. Speram ca doar picăturile de ploaie târzie să mai poată face zgomot. Par nervoase. La fel ca multe alte momente pe care le revăd acum mai clar. Nici nu mai știu când au trecut anii în care am fost, fără să vreau, prizoniera visurilor, obsesiilor și scenarilor ce mi-au acoperit până și ultima fărămă de luciditate ce o păstram doar pentru mine.
Mi-am negat suferințele, bucuriile, oamenii, viața… pe mine. Cum să învăț să mă iubesc din nou dacă am iubit atât de tare? Cu fiecare nouă dezamăgire, am simțit cum mă prăbușesc. Pur și simplu… cred că am obosit. Persoanelor nepotrivite din viața mea le-am oferit totul, încât nici nu mai știu cum e să fii egoist. Ar tebui să învăț din nou, însă nici nu mai am convingerea că mai multe zâmbete în locul ochilor altădată senini mi-ar reda încrederea că, iubind de-atâtea ori persoana nepotivită, nu-mi va fi frică să iubesc persoana potrivită ce știu că, pe undeva în lume, încă mă caută.
Mi-e teamă să plec în acea călătorie și să uit că pentru el m-am uitat pe mine și m-am sacrificat cu inconștiență pentru fiecare clipă în care tot ce îmi doream să mai stau alături de el, chiar dacă știam că aparține altcuiva… mă mulțumeam să îl știu fericit. Cred că zâmbetul și privirea lui îmi erau hrana de care aveam nevoie pentru a mai păși cu același entuziasm într-o nouă zi în care știam că mă scald în aceeași dorință de a-l avea.
Nici măcar nu știu dacă pentru totdeauna… dar știu sigur că mi-ar fi plăcut ca eu să fiu cea care se bucură în fiecare dimineață de parfumul ales cu grijă pentru a-i completa ținuta. Dar nu, m-am încăpățânat să nu îi spun nimic niciodată, cu toate că, pe bărbatul acesta l-am pus pe un piedestal nemeritat poate, dar care m-a făcut să cred că fericirea mea s-ar afla acolo, lângă el. Când mi-am dat seama că am ajuns iarăși prea târziu, eram deja cu mintea vraiște doar de dorul lui și m-am convins că am trăit atât de subtil, încât am ajuns să fiu un alt om al unei lumi în care pur și simplu nu mă mai regăsesc.
Să mai încerc? Pare cumplit…”, mi-a mărturisit ea, stăpânindu-și lacrimile cu aceeași finețe de care o știu în stare. Calculată și mult prea rațională în toate. Ingrendiente ce mi-au lipsit de câteva ori din rețeta pe care am ales să o urmez, alegând momentele intens trăite în schimbul suspinelor ce mi-ar fi șoptit la nesfârșit ”ce-ar fi fost dacă…?”. Nu și ea!
Articol de: Alexandra Gugiuman
