Mi-au plăcut mereu diminețile. Când eram mică, le iubeam atât de tare-ncât făceam campionate de ore nocturne cu nasu-n cărți.
Cel mai mult îmi plăcea atunci când vedeam cum lumina deschide încet porțile cerului. Îmi plăcea să stau trează tocmai de asta, să prind lumina, să cred că-s singura care o vede cum se scutură de vise urâte, se spală pe față și ne pune pe toți la treabă.
Nu dormeam nici în timpul zilei. Asta era convenția pe care o făceam mereu cu mine atunci când intram în campionatele astea. Trebuia să am impresia că timpul e atât de lung încât să-mi ajungă, și să nu pierd nimic din misterele cel înconjoară.
Păstrez și acum același ritual. Numai că, tematica e alta. Nasul din cărți a devenit ochii din fața laptopului sau lupta aprigă pe care-o dau uneori cu insomniile.
Chiar și așa, primesc diminețile cu aceeași bucurie. Cât despre timp, după fiecare noapte nedormită, cred că suntem pe picior de egalitate.
