De la începutul timpurilor, păpuşile au fost îndrăgite de copii, adulate de popoarele primitive şi invocate ca arme ale magiei albe sau negre. **V-a fost dor de mine ?** **Annabelle**, faimoasa păpuşă cu care s-au confruntat specialiştii în paranormal Ed şi Lorraine Warren în cel mai dificil caz din cariera lor, şi-a făcut debutul scenic în filmul lui James Wan „Trăind printre demoni”. Încă din perioada filmărilor, regizorul, împreună cu producătorul Peter Safran cochetau cu ideea de a dedica un întreg film acestei păpuşi, nu tocmai inocentă. Wan, dintotdeauna fascinat de cazul păpuşii Annabelle, spune: „Ştim că e atât de malefică, încât, chiar şi după atâta timp, trebuie ţinută închisă… dar cum a devenit astfel?” **Safran adaugă**: „Cum poate ceva atât de drăguţ şi de fermecător să devină o sursă de cruzime pură şi distrugere”. Cei doi l-au abordat pe vechiul director de imagine al lui Wan, John R. Leonetti, cu propunerea de a regiza filmul. „Am fost foarte norocos să-l am pe John alături de mine aproape la toate filmele pe care le-am filmat, aşa că a fost o evoluţie firească pentru el să regizeze „Annabelle” ”, confirmă Wan. „Stilul lui vizual, pasiunea pentru această poveste şi talentul lui înnăscut de a comunica cu actorii din distribuţie şi cu echipa de filmare au completat pachetul, iar noi am fost foarte norocoşi să-l avem la acest film”. **Leonetti**, care a imortalizat imagini cutremurătoare pentru Wan în filmele „Trăind printre demoni” şi “Insidious”, a fost la fel de intrigat ca şi ceilalţi de originile sinistre ale păpuşii şi a transpus povestea pe ecran, de data aceasta în calitate de regizor. „Sunt un mare fan al filmelor de groază”, spune Leonetti. „Îmi place mult să colaborez cu James şi Peter şi sunt încântat că au avut încredere să-mi predea conducerea. De-abia aşteptam să folosesc tot ce am învăţat filmând cu James, care e maestru în arta sperieturilor, şi să aplic în acest proiect.” Safran completează: „John şi James au lucrat atât de mult împreună, încât ideile lor se contopesc, iar noi trei am lucrat atât de strâns la „Trăind printre demoni”, încât avem încredere deosebită în noi ca echipă de creaţie. Cei doi formează un parteneriat de excepţie în acest proiect.” Leonetti a reacţionat rapid la scenariul lui Gary Dauberman care evidenţia tranziţia păpuşii către o forţă malefică. „Abordarea lui Gary referitoare la cum ar fi putut începe toate acestea a fost grozavă. Povestea avea suspans, dar şi un substrat psihologic interesant”, a explicat el. **Dauberman** era nerăbdător să lucreze cu echipa care l-a speriat cu atâta intensitate în filmul anterior. „De-abia aşteptam să mă joc cu ei pe acest teren”, a declarat el. „Tuturor ne place o sperietură bună şi acesta e obiectivul nostru principal.” Leonetti adaugă: „Annabelle e modalitatea perfectă de a insufla frica, pentru că e reală şi nimic nu e mai înfricoşător decât asta.” „Cu toţii am avut câte o jucărie despre care credeam că învie noaptea”, spune Annabelle Wallis, care joacă în film rolul soţiei casnice, însărcinată, care se întâmplă să colecţioneze păpuşi. „Cu siguranţă m-am regăsit în acest rol şi cred că mulţi alţii o vor face.” **Ward Horton joacă alături de Wallis**. Povestea l-a impresionat şi pe el. „M-am îndrăgostit de scenariu”, a declarat el. „M-a răscolit profund şi, în acelaşi timp, m-a făcut să îndrăgesc personajele.” **Alfre Woodard** n-a jucat niciodată într-un thriller, „dar m-am gândit că ar putea fi amuzant. Să fiu sinceră, am fost tulburată de acest film deoarece creează o realitate foarte convingătoare, în care se petrec evenimente paranormale de-a dreptul tulburătoare.” **Leonetti afirmă**: „Există tărâmuri dincolo de percepţia noastră, pe care nu le putem înţelege, şi există entităţi pe care nu le putem cerceta. Mitologia demonilor va fascina şi deruta întotdeauna oamenii… în special o păpuşă posedată, care e frumoasă şi înspăimântătoare în acelaşi timp. Ne-am distrat de minune cu asta.” „Se întâmplă aici lucruri pe care nu le pot explica.” **Mia** John şi Mia se pregăteau să devină părinţi, când un atac violent asupra căminului lor răstoarnă complet viaţa cuplului şi declanşează evenimente care devin din ce în ce mai ameninţătoare, dar şi imposibil de explicat. Să fie doar imaginaţia Miei ? Suferă ea oare de sindrom post-traumatic ? Sau e vorba de ceva malefic pornit să-i distrugă familia ? „Îmi plac filmele cu rol principal feminin, Mia fiind elementul central al acestui film”, spune Leonetti. Directorii de casting au răscolit lumea în lung şi-n lat şi i-au oferit lui Leonetti opţiuni de actori începând din SUA până în Africa de Sud. Au înregistrat şi o casetă cu Annabelle Wallis, care lucra la un film în Marea Britanie, şi au trimis-o echipei. „Annabelle era în semiîntuneric, într-o cameră în care lumina naturală pătrundea printr-o singură fereastră, ceea ce putea fi o sabie cu două tăişuri”, îşi aminteşte regizorul. „Pe de o parte, a fost cam greu să-i văd ochii, dat fiind că lumina nu cădea direct pe ei, pe de altă parte adăuga dramatism. Avea îndrăzneală dar şi vulnerabilitate în voce, ambele foarte importante în aventura Miei. La un moment dat, s-a aplecat puţin şi i-am văzut ochii. Atunci m-a convins.” „John s-a bazat pe instinct. ‚Ea e fata’, confirmă Safran. Era clar că ea era Mia noastră.” Astfel, Wallis a fost distribuită în rolul Miei, înainte ca producătorii să o cunoască personal. Wallis îşi descrie personajul ca „drăguţă şi liniştită, dar o forţă a naturii. Am fost de-a dreptul intrigată de ea. E inteligentă şi vulnerabilă şi luptă de una singură pentru că aceia din jurul ei cred că, odată ce a devenit mamă, temerile i-au sporit şi a devenit paranoică. Dar situaţia e mult mai complexă şi la fel e şi ea.” Leonetti confirmă: „Este o mare responsabilitate să apari atât de mult pe ecran şi să captezi publicul în bătăliile personajului tău, dar ea s-a descurcat cu uşurinţă.” „John este atât de cald şi entuziast, cu multe cunoştinţe de cinematografie şi foarte pasionat de acest domeniu, o pasiune pe care o emană fără să vrea”, spune Wallis. „Şi-a exprimat foarte bine viziunea şi a integrat toţi actorii în acest proces. M-a făcut să mă simt ca-ntr-o familie. Mi-a făcut o deosebită plăcere să lucrez cu el.” Proba dată de Ward Horton pentru rolul soţului Miei a fost la fel de memorabilă pentru producători. Horton şi-a făcut apariţia întruchipându-şi personajul, îmbrăcat ca un student la medicină din anii ‘70, inclusiv ochelarii şi tunsoarea. „Când a intrat Ward, am păşit în alt secol, era de parcă ar fi ieşit din anii 1970. Era acel tânăr student la medicină pe care-l căutam”, îşi aminteşte Safran. De îndată ce i-au văzut pe **Wallis şi Horton** împreună, producătorii au ştiut că i-au găsit pe soţii Form, cuplul de tineri ce intră în contact cu păpuşa Annabelle, care face ravagii în viaţa lor. **Wan adaugă**: „Cred că cei doi, împreună, drept Mia şi John, se potrivesc perfect şi dau impresia de autenticitate. Vă puteţi raporta la acest cuplu drăguţ şi-i veţi însoţi în înfricoşătoarea lor aventură. Vă veţi implica emoţional, deci panica lor va fi cu atât mai tulburătoare. Cred că asta oferă Annabelle şi Ward, cu adevărat, filmului.” Cei doi au simţit o legătură instantanee. Wallis spune despre soţul ei din film: „Este foarte important să reuşim să convingem că cei doi se iubesc, ca să atragem publicul de partea lor. Ward a fost minunat şi a fost plăcut să colaborăm.” „Ne-am potrivit perfect. Annabelle e grozavă, e incredibil de deşteaptă şi amuzantă, a fost distractiv să lucrez cu ea”, spune Horton. „Mia şi John sunt foarte diferiţi, e o situaţie în care contrariile se atrag, precum ying şi yang, devenind cuplul perfect. Eu cred că ar fi pierduţi unul fără celălalt.” La început, cuplul pare a le avea pe toate: ea e binecuvântată cu un copil, el are cariera în medicină. Viitorul se deschide înaintea lor. Dar, foarte curând, viitorul lor e pus în pericol şi, în mod ironic, John, purtându-se ca un soţ iubitor, declanşează o serie de evenimente care-ţi fac pielea de găină. „Da, este numai vina lui”, se amuză Horton. „Mia colecţionează păpuşi, iar el s-a străduit din răsputeri să-i găsească una foarte rară, ştiind că asta îşi dorea dintotdeauna pentru colecţie. I-o face cadou, ca să sărbătorească venirea pe lume a copilului, iar ea o pune în camera copilului. Sunt atât de fericiţi! Dacă ar fi ştiut…” Dar ei n-au habar că întâmplările din cursul unei singure nopţi le vor distruge viaţa perfectă. Când Mia se trezeşte din cauza unui ţipăt din vecini, John pleacă să investigheze, lăsând-o singură în casă – dar nu pentru mult timp. Un grup de satanişti intră în casă şi, în încercarea lor de a invoca un demon, stropesc cu sânge peretele camerei copilului, sânge care se scurge pe valoroasa păpuşă a Miei. Cuplul supravieţuieşte atacului, dar, începând cu acea noapte, întâmplările sinistre iau amploare. Mia este atât de afectată, încât cei doi decid să vândă casa şi să se mute la Pasadena. Este un nou început… sau poate nu ? „Cei doi au trăiri diferite care îi pun în situaţii dificile”, spune Wallis. „După atac, Mia intră într-o stare de protecţie maternă, apărându-şi în mod egoist copilul şi excluzându-l cumva pe John.” Horton spune: „Ca doctor, John vede lucrurile în alb şi negru, nu există zonă gri. Prin urmare, când Mia îi povesteşte acele întâmplări bizare, îi e greu să o creadă. El vrea o explicaţie raţională.” Dar aceasta nu există. Cu toate că locuiesc într-un cartier nou, Mia nu poate scăpa de aceste „accidente” ciudate care continuă să-i deranjeze. Simţindu-se marginalizată, Mia decide să revină asupra evenimentelor şi să verifice posibilitatea că sataniştii nu doar au încercat să invoce un demon în acea noapte teribilă, ci au şi reuşit. Această căutare o conduce pe Mia la Evelyn. Alfre Woodard joacă rolul lui Evelyn, vecina care se întâmplă să deţină o librărie. „Evelyn cunoaşte răspunsuri la întrebări pe care nici nu le-am pus sau ne e teamă să le punem”, spune Leonetti. „Alfre este o persoană nemaipomenită şi o actriţă extraordinară. Pe platou a fost o atmosferă chiar distractivă, dar, când era vorba de personajul ei, devenea extrem de serioasă. Sunt recunoscător că ea este Evelyn a noastră.” **Woodard completează:** „Când o întâlneşti pe Evelyn, e ceva misterios legat de ea, şi îţi dai seama că e mai mult decât lasă să se vadă. Ar putea fi de partea binelui sau ar putea fi de partea întunericului…” Wallis spune despre partenera ei: „Alfre este o forţă” şi o descrie pe Evelyn ca pe “cineva care luminează această lume supranaturală care o intrigă pe Mia şi care o ajută să înţeleagă mai bine ce se întâmplă în jurul ei.” Pe parcursul filmului, în timp ce Mia se confruntă cu forţele sinistre care o agasează, ea şi John merg la preotul lor să-i sfătuiască. Tony Amendola joacă rolul părintelui Perez. **Leonetti reflectează**: „Am fost educat de Biserica Catolică, am fost ţârcovnic, ştiam toate rugăciunile în latină. Voiam un actor care să poată evoca acea sensibilitate clasică. În vocea lui Tony găseşti acea stare naturală de confort. A adăugat seriozitate rolului şi a fost întruchiparea consilierului spiritual care vrea să fie de ajutor. A fost grozav.” Amendola explică: „Cu cât devin mai violente întâmplările, cu atât părintele se convinge că s-a declanşat ceva. Le spune că demonii se pot ataşa de anumite obiecte, folosind aceste obiecte pentru a-şi atinge scopul, acela de a revendica un suflet nevinovat.” **Şi cine poate fi mai nevinovat decât un copil ?** „Este destul de alarmant să fii urmărit de un demon. Dar când un copil este pus în pericol, asta măreşte miza, iar Mia este obligată să lupte din tot sufletul ei”, spune Leonetti. Chiar dacă asta presupune să lupte cu Annabelle pe viaţă şi pe moarte. În completarea distribuţiei îi găsim pe Kerry O’Malley şi Brian Howe, în rolul vecinilor Sharon şi Pete Higgins, şi pe Eric Ladin, în rolul detectivului Clarkin, cel care investighează crima odioasă. Şi, bineînţeles, mai e şi Annabelle… „Păpuşa. Trebuie să scăpăm de ea.” **Mia** Adevărata păpuşă Annabelle a fost, se pare, cumpărată de la un magazin de vechituri drept cadou pentru ziua de naştere a unei studente în anii 1970. Şi-a torturat proprietara şi se presupune că s-a mişcat singură, a scris mesaje pe hârtie, şi-a luat o identitate falsă, a lăsat urme de gheare şi zgârieturi pe pereţi şi este acuzată de moartea unei persoane. În prezent, Annabelle este închisă într-o cutie de sticlă la Muzeul Ocult Warren din Connecticut, în spatele unei plăcuţe pe care scrie: „Avertisment: Categoric, nu deschideţi !” Aspectul iniţial al păpuşii lui Wan pentru filmul „Trăind printre demoni” a fost meticulos creat. „Era deosebit de important să pară cât mai umană”, spune el. „Consider că genul acesta de sensibilitate este un factor psihologic important într-un film de groază. Când o vezi sprijinită de un scaun sau într-un colţ al camerei, va trebui să te uiţi de două ori ca să realizezi că nu e o persoană, ci o păpuşă.” Pentru întoarcerea păpuşii în „Annabelle”, acelaşi artist din Carolina de Nord, care a creat matriţele originalului folosit de Wan în „Trăind printre demoni”, a mai creat două versiuni pentru Annabelle, ambele foarte diferite. Prima păpuşă era nouă, pură şi inocentă, e păpuşa pe care o vedem când John o dăruieşte soţiei. A doua păpuşă, ceva mai afectată, a fost folosită în timp ce se desfăşoară fenomenele supranaturale de-a lungul peliculei; cu cât era mai secătuită de demon, cu atât pielea ei devenea mai întunecată, iar ochii ei reflectau acea întunecime şi posedare. Leonetti a fost impresionat de detaliile cutremurătoare ale noilor păpuşi Annabelle. „Înainte să văd păpuşa Annabelle pentru „Trăind printre demoni” mă gândeam: „E o păpuşă, şi ce-i cu asta ?” Dar apoi am văzut-o. Este de mărimea unui copil mic, doar asta fiind suficient să te izbească. Şi când se uită la tine, se uită la tine… Urmărindu-i transformarea din drăguţă în înfiorătoare, de data aceasta, a fost chiar copleşitor.” Wallis, care a lucrat cel mai mult cu Annabelle, afirmă: „Este incredibil de înfricoşătoare, pentru că nu te aştepţi la asta. Este dezarmantă, într-un mod straniu; te uiţi la ea ca la un simbol al bunătăţii şi inocenţei şi, cu toate acestea, e ceva legat de ea, e o ameninţare.” „Am văzut-o pentru prima oară pe scaunul de machiaj şi a trebuit să mă uit de două ori să mă conving că nu e reală, sau că nu se mişcă… nu sunt sigur care din ele”, povesteşte Horton, râzând. „Când Annabelle venea pe platou, era ca şi cum sosea o vedetă, printre şoaptele şi murmurele actorilor şi echipei. Am fost nevoiţi s-o aşteptăm pe platou de câteva ori, ne-am comportat cu ea ca şi cu un coleg. Şi chiar a contribuit la factorul frică. Mă simţeam mereu agitat lângă ea”, adaugă el. Woodard descrie păpuşa drept „înfricoşătoare. M-a speriat de câteva ori pe platou, doar pentru simplul fapt că stătea acolo şi m-a luat prin surprindere.” „Chiar m-a speriat”, spune Amendola, care are o secvenţă sfâşietoare alături de ea. „Nu-mi pasă cât sunteţi de sceptici, dacă cineva vă oferă păpuşa Annabelle pentru a dormi o noapte în casa voastră, aproape cu siguranţă veţi refuza”, zâmbeşte Safran. „Annabelle încă bagă spaima în noi toţi. Am tot timpul convingerea că se va întâmpla ceva rău dacă e prin preajmă.” **De fapt, chiar s-au întâmplat câteva lucruri ciudate actorilor şi echipei în timpul filmărilor**. În noaptea când s-a filmat atacul s-a întâmplat un lucru ciudat pe care ni-l descrie scenaristul **Dauberman**: „Sataniştii invocă un demon printr-un ritual sângeros care implica o rună. Era o scenă foarte intensă, întunecată şi violentă. Am terminat filmările în jur de 5.30 dimineaţa, iar când m-am trezit în acea după-amiază, chiar deasupra mea, pe tavanul dormitorului am văzut aceeaşi rună, cu acel „A” distinct. E posibil ca lumina soarelui să se fi reflectat pe vreo lampă ? Desigur. Dar de atunci n-am mai revăzut-o. Iar asta m-a tulburat. Foarte tare.” **Horton confirmă**, de asemenea, că ceva, ce crede el că ar fi fost o prezenţă malefică, l-a urmărit de pe platou până la apartamentul pe care-l închiriase pentru perioada cât era plecat din New York. Obiecte dispăreau şi reapăreau undeva unde nu le pusese el. Şi chiar în prima noapte un dulăpior a căzut de pe perete cu zgomot puternic, ca să cadă din nou după ce a fost fixat la loc. „Clar, s-au petrecut lucruri inexplicabile în timpul acestor filmări”, spune Horton. Un alt incident s-a petrecut pe platou, în casa soţilor Form, chiar în prima zi, ţinându-i pe toţi cu sufletul la gură. În timp ce se filmau secvenţele supranaturale care implicau forţe de pe alte tărâmuri, un dispozitiv uriaş de sticlă s-a dezechilibrat şi s-a făcut fărâme pe pământ. **Leonetti a observat zgârieturi pe exteriorul unui geam de la blocul lui Langham, la etajul opt. Arăta ca o mână care şi-a înfipt ghearele în geam. „A fost destul de tulburător, dat fiind că păpuşa Annabelle îşi zgâria victimele”, ne atrage atenţia regizorul. „Toţi au făcut poze, poate pentru că s-au gândit că n-o să-i creadă nimeni, sau poate pentru că, cred eu, i-a cutremurat atât de tare încât nu voiau nici ei să creadă. Eu ştiu că n-am vrut.” „Am auzit un ţipăt în vecini. Ceva nu e în regulă.”** **Mia** Filmările pentru „Annabelle” s-au desfăşurat în locaţii cunoscute din şi în jurul Los Angeles-ului, unde Leonetti a decis să filmeze toate secvenţele în ordine aproape cronologică. Pentru a filma în stilul anilor ‘70, Leonetti a apelat la directorul de imagine James Kniest. „Jimmy are un talent incredibil. E omul suficient de deschis să mă lase să-mi dau cu părerea, înţelegându-mi viziunea şi sensibilitatea suficient cât să le facă să devină realitate”, spune el. S-au decis să estompeze culorile pentru a părea un film din 1970, filmând cadre de probă ca să descopere intensitatea potrivită pentru această procedură şi să o ajusteze în concordanţă. Schema de etalonare a fost stabilită cu acurateţe, dar, destul de curând, au optat pentru o imortalizare subtilă. Atât Leonetti cât şi scenograful Bob Ziembicki au crescut în Los Angeles în anii ‘70 şi ambii aveau propriile puncte de referinţă pentru aspectul de bază. Mai mult, interiorul casei familiei Form, unde Mia şi John sunt cuplul tânăr şi fericit, a fost inspirat după casa tatălui lui Leonetti. „Am folosit asta ca un punct de plecare şi am lucrat de acolo înainte”, **spune Ziembicki**. Casa familiei Form a fost scena uneia din cele mai intense secvenţe din film, din punct de vedere al „valorii groazei”, dar şi al dificultăţii tehnice. Secvenţa atacului începe cu Mia şi John în pat. Mia se trezeşte din cauza unui ţipăt, se uită pe fereastră şi îndrumă privirea publicului spre casa vecinilor, unde sataniştii sunt în mijlocul primului atac. Camera revine la familia Form, unde sataniştii pornesc un atac asupra gravidei Mia. Leonetti a vrut să filmeze „dintr-o bucată”, adică un cadru dintr-o singură dublă, cu o singură cameră. Regizorului i-au reuşit multe astfel de cadre ca director de imagine. „Voiam să captez publicul şi să-i fac să se simtă de parcă ei s-ar fi trezit în pat, de parcă ei ar fi auzit ţipătul; să-i transpun în mijlocul acelui infern brutal. Făcând asta, am stabilit tonalitatea pentru întreg filmul drept una reală şi viscerală.” Echipa de scenografi au construit decorul pentru camera vecinilor, locul unde începe totul, în curtea din spatele casei familiei Form. Echipa de efecte speciale a lucrat apoi în tandem cu Leonetti, echipa de cameramani şi cu actorii. „Trebuie să ai o coordonare perfectă tot timpul. Dacă reuşeşti să obţii asta, ai câştigat”, spune regizorul. Leonetti a folosit o cameră model MoVI pentru a realiza această secvenţă complicată. „E o dublă lungă. Cu o cameră fixă sau cu una de mână n-am fi putut executa totul. Cu MoVI, ai ce e mai bun la cele două: alunecă similar celei fixe, iar dacă o prinzi cu coatele şi o fixezi, obţii rigiditatea unei camere de mână”, descrie el. „Lui John îi place să spună „Ideea cea mai bună câştigă”, şi vorbeşte serios”, comentează Wan. „Căzusem de comun acord cum să ajustăm tensiunea psihologică şi să o intensificăm mai apoi. Dar dubla „dintr-o bucată“ a fost ideea lui John şi chiar pregăteşte spectatorii pentru noi secvenţe de groază. “ Părăsindu-şi scaunul de regizor, Leonetti a filmat secvenţa aceasta în timp ce Kniest opera camera B, de rezervă. „A fost provoctor şi captivant”, spune Wallis. „Se petreceau multe lucruri, era multă mişcare, şi totul trebuia să iasă într-o dublă. A fost o procedură foarte interesantă.” Horton e de acord. „Prima oară când am discutat cu John, mi-a spus cum ar vrea să filmeze primul atac. Suna grozav, dar a fost şi mai grozav în realitate.” Bucătăria casei Form a fost reconstruită pe acoperişul unui garaj pentu cumplita secvenţă care implica efecte pirotehnice, când Mia, gravidă, e singură în casă cu păpuşa Annabelle. Echipa a filmat, mare parte din program, în clădirea lui Langham din cartierul coreean. Echipa lui Ziembicki a amenajat camera copilului şi celelalte încăperi ale casei Form în apartamentul de la ultimul etaj al clădirii. La subsol, au construit atât liftul şi celelalte spaţii de depozitare, cât şi biroul Părintelui Perez şi interiorul magazinului de cărţi al lui Evelyn. În timp ce se făceau selecţiile rafinate pentru decor, Wallis constată că designerul de costume, Janet Ingram, a ales stilul clasic, care nu se demodează, pentru a reflecta personalitatea Miei. „Garderoba mi-a fost de mare ajutor ca s-o înţeleg pe Mia, mai ales pentru postură şi mişcare”, spune Wallis, căreia i-au plăcut la nebunie ţinutele personajului ei. „În ciuda faptului că anii ‘70 erau o perioadă emblematică pentru modă, John îşi dorea ca Mia să iasă în evidenţă. Este rezervată, are un stil aproape european. Janet a fost genială, găsind piese vestimentare clasice, cu o influenţă Grace Kelly, acoperind-o pe Mia ceva mai mult decât o făceau omoloagele ei din acea vreme.” Ca la toate filmele, dar în special la acelea care-şi propun să ne sperie zdravăn, coloana sonoră pentru Annabelle a fost extrem de importantă. Leonetti a apelat la Joseph Bishara, cel care a compus partitura muzicală şi pentru „Insidious” şi „Trăind printre demoni”. Bishara are şi o scurtă şi înfricoşătoare apariţie în film, nefiind prima pentru el. A mai apărut în filmele lui Wan pentru care a compus. „Mi-e drag Joe. E un tip extraordinar şi un compozitor înzestrat. Trebuia să continui tradiţia”, spune Leonetti. Wan remarcă: „Păstrând, intenţionat, foarte puţine elemente familiare, John chiar a pus în film un tenor într-un rol sinistru şi unic. Acesta s-a descurcat bine şi sunt nerăbdător să-l vedeţi. Annabelle e un film de groază şi suspans şi toate aceste amănunte îl fac plăcut.” **Safran comentează: „E o progresie a sperieturilor, o intensificare, pe care John continuă să o crească până când se dezlănţuie iadul. E o aventură extremă.**” **Leonetti trage concluzia: „Sper ca „Annabelle” să vă intre sub piele, în minte, în suflet şi în sânge. Iar dacă sângele începe să fiarbă şi părul de pe braţe să se ridice, însemnă că ne-am făcut datoria.**”
