Meniu Zile și Nopți
Articole Zile si Nopti Zile si Nopti 26/04/2013
Arhiva Zile si Nopti

Fericirea din întuneric

Zile si Nopti De Zile si Nopti
Comentarii Fericirea din întuneric Share Fericirea din întuneric


Unii pleacă din România, ca să muncească; alţii vin în România şi chiar fac treabă. Când zic asta, mă refer la Ivana Mladenovic, originară din Serbia, care şi-a părăsit satul de pe malul Dunării şi a venit la Bucureşti, să studieze filmul la UNATC. Şi l-a studiat. Deşi ea e sârboaică, primul ei lungmetraj (Turn off the lights, 2012) e cât se poate de românesc. E într-atât de românesc, încât aproape că-ţi vine greu să îl comentezi, să zici orice despre el altundeva decât la bere cu nişte amici, dar se pare că nu e imposibil: filmul a fost premiat la Sarajevo şi a câştigat şi premiul Gopo pentru cel mai bun documentar.

Conform Ivanei, filmările au început în timpul unor interviuri pentru „Eu când vreau să fluier, fluier”. Povestea e uşor alambicată şi destul de interesantă. Florin Şerban a luat-o pe Ivana în penitenciarul de unde au fost „culeşi” actorii pentru filmul lui, în ideea că va obţine o mână de ajutor din partea ei la găsit talente actoriceşti ascunse. Dar ea, ca orice tânăr căruia i-a fost insuflată revelaţia mult prea bine cunoscută că „meseria se fură”, nu a furat doar arta de a regiza, ci şi cameramanul, pe care l-a luat să filmeze eliberarea unui deţinut, fără să anticipeze unde se va ajunge de aici.
Deţinutul respectiv era Alex, care ajunge punctul principal de interes în documentarul ei; Alex, care refuză să aibă păreri de rău cu privire la fapta care l-a dus în centrul de corecţie pentru minori – o crimă comisă la nici 14 ani; Alex, care nu simte nici regret, nici frică, nici intimidare, nici milă, Alex, care deşi nu pare, e o sursă de replici memorabile, dintre care una dă chiar titlul documentarului. „Mă gândesc : ce m-ar face pe mine fericit acum? …să sting becul. Păi atunci eu mă duc să sting becul. Dar până acolo, e uşa asta şi nu pot să-l sting. Aşa că mă gândesc, în capul meu, că becul e stins, şi gata.” Poftim. Turn off the lights.

Turn off the lights urmăreşte vieţile câtorva băieţi abia ieşiţi din închisoare, care caută să se reintegreze în comunităţile de romi din care provin. Alex, Papan, Giani şi, pentru o scurtă bucată de vreme, Dragomir, se întorc acasă după ani petrecuţi departe, iar documentarul se axează pe evoluţia lor din perioada imediat următoare, fiind filmat pe durata a două săptămâni.
Ideea de la care pleacă filmul e contrastul dintre personaje, deşi iniţial pare că prezintă patru vieţi similare. Toţi au fost închişi, chiar dacă nu pentru aceeaşi infracţiune, dar, odată eliberaţi, fiecare se îndreaptă într-o direcţie diferită. Papan se întoarce la familia lui săracă, pe când pe Giani îl aşteaptă toate rudele şi prietenii, cu lăutari si cameraman. Devine complicat atunci când îţi dai seama că amândoi au şanse la fel de mari să continue cu infracţiunile, chiar dacă vor fi mânaţi de lucruri diferite : Papan- de nevoie, Giani- de „poziţia” lui în societatea în care trăieşte, care îl obligă să scoată cumva bani din piatră seacă. Apoi Alex şi Dragomir ( deşi ultimul apare destul de puţin in film) arată un alt tip de contrast, unul psihologic. Dragomir se arată sensibil şi sentimental, în timp ce Alex refuză să se expună emoţional în faţa cuiva şi preferă să se folosească de femei şi de oricine îi poate fi de folos la un moment dat. În mod destul de ironic, tocmai Alex se deschide cel mai mult către cameră, tocmai el se destăinuie în legătură cu detalii intime, cum ar fi tentativa lui eşuată de suicid de la 11 ani, povesteşte cum a comis crima care l-a şi trimis în centrul pentru minori, sfătuieşte, râde, te invită în viaţa lui.

Mladenovic spune că, iniţial, voia să afle motivaţia băieţilor, să ştie ce i-a împins la crimă sau furt, dar filmul a evoluat fără voia ei în altă direcţie. Abia în dimineaţa de după ce au ajuns acasă la Alex şi prietena lui, Ivana s-a hotărât încotro şi-ar dori să se îndrepte. De altfel, e greu, e aproape imposibil să intuieşti şi cu atât mai puţin să controlezi sensul evoluţiei unui documentar care, conform regizoarei, nu se vrea a fi unul observaţional. Într-adevăr, rolul unui documentar este să observe, dar acesta are un fel de implicare, o perspectivă care nu te lasă rece. Eşti proiectat direct în vieţile lor, se vorbeşte către tine, mai că ai vrea să le şi răspunzi. Abia când Alex roagă, în vreo două rânduri, să nu mai fie filmat, îţi dai seama că nu eşti acolo şi că ar trebui să te mai desprinzi puţin. Mladenovic însăşi afirma că simte că s-a implicat foarte mult, că a intrat prea adânc în vieţile personajelor.

Simt nevoia să trag o concluzie după filmul ăsta, dar parcă e prea personal, aşa încât fiecare ar trebui să tragă propria concluzie după ce vede filmul, care va rula până pe 30 aprilie la Muzeul Ţăranului Român, deşi mult mai potrivit şi plauzibil pare ca după ce îl vezi, să poţi să spui, în cel mai fericit caz, „Hm…Oau”.

Galerie imagini

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

NEWSLETTER ZILE ȘI NOPȚI

Abonează-te la newsletter și fii la curent cu cele mai noi evenimente sau știri din Artă & Cultură, Film, Lifestyle, Muzică, Eat & Drink.

Caută