Trăim într-o societate în care suntem asaltați de idelauri care mai de care mai nerealiste. De la 90-60-90 la varianta masculină semiculturistă, oriunde întorci capul nu vezi decât perfecțiune. Sau fie, cel puțin așa se dorește a fi percepută.
Mi-aduc aminte de perioada liceului în care orice tocilară notorie visa la băieții plini de testosteron de pe terenul de baschet al liceului și la cei din spatele școlii, fotbaliști de profesie. De departe în afara zonei de confort a oricărei gagici, aceste păsărici nu făceau decât să contempleze la o asemenea „achiziție”.
Și totuși, te trezești într-o zi, vremurile s-au schimbat, tocilara nu mai e atât de tocilară și ca în orice film cu un scenariu de acest gen îți dai seama fie că tocilara e o bunăciune, fie că fotbalistul nu mai e așa „player” pe cât vroiai tu.
Sau pur și simplu fără să-ți dai seama ajungi să ai lângă tine fix ceea ce cedeai că este ideal, perfecțiunea întruchipată, fix baschetbalistul ăla care-ți lăsa gura apă. După trei palme îți dai seama că, de fapt, tot nu este de ajuns. Și-ți mai dai trei palme. Și degeaba, chiar și cu mai multe palme tot nu este de ajuns.
Locuri și oameni
Mă gândem la felul în care se uită oamenii la cuplurile de pe stradă sau de la cinema sau de pe oriunde atunci când îi văd că se „giugiulesc”. Eram aseară la film, cu capul în alte direcții ce-i drept, când am observat un cuplu de tineri care râdeau cu o asemenea poftă că m-au făcut să-i invidiez.
Atât ea, cât și el erau cu gura până la urechi și păreau că nu-i interesează nimic altceva din jurul lor. Am stat și i-am contemplat pentru câteva secunde bune. Am intrat apoi la film și norocul face ca și ei să fi stat în fața mea. Din toată pofta lor nebună de râs, nu am putut să nu observ că uneori el o privea protectiv și o mai lua în brațe și o mai pupa când pe frunte, când pe buze… Mă uitam la ei și nu am putut să mă abțin să nu zâmbesc într-un mod anume.
Când am ieșit de la film am mers o vreme în spatele lor. Se tachinau, își zâmbeau și când, ce să vezi, tipul o ia pe sus și începe să facă avioane (da, avioane, așa cum făceau părinții noștri cu fiecare dintre noi). Doamne, ce-i invidiez.
