Nu condamn pe nimeni care se plânge de simptome depresive, dar hei!, afără e în sfârșit frumos. Nu te oprește nimic să ieși la o plimbare, doar tu, la braț cu cele mai negre gânduri, care, trebuie măcar aerisite din când în când. Știu, nu are sens să țin astfel de predici, pentru că nu sunt tocmai un exemplu de optimism și fericire. Dar oricât de mult mi-ar place, nu sunt în stare să fac altceva decât planuri. Planuri de job, planuri de vacanță, planuri casnice, planuri de viitor. Planuri mărețe, planuri mărunte, planuri idealiste, planuri îndrăznețe.
Cineva spunea la un moment dat că partea cea mai interesantă a oricărui proiect o reprezintă schițarea acestuia. Planurile. Ideile. Începutul. Așa că planul meu de moment, cel mai fezabil din toate cele la care mă gândesc de zile întregi e să ies din casă. Să ies în oraș și să mă bucur de luna mai. Să îmi scot din vocabular “nu am chef să…” și să îl înlocuiesc cu “hai să…”. Cât de greu poate să fi e să încetez să nu fac nimic?!
